Darul

(For English press here)

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Deşi de mic observasem ceea ce mai întîi am considerat a fi o ciudăţenie de-a mea, nu am luat-o serios în seamă, pînă cînd nu mi-a spus-o ea. O cunoscusem în al doilea an de facultate, şi a rămas iubita mea pînă la absolvire. După care a plecat. În timpul doctoratului am avut alta, dar nu e cazul să vorbesc aici despre ea. De fapt nici despre prima, doar ca avînd un rol mai mult decît secundar în ceea ce mi s-a întîmplat. Şi poate nici despre asta n-aş fi vorbit, dacă ultimele zile nu ar fi cerut-o.

În fine, pot spune fără teama de a greşi, că prima şi prima dată am observat “întîmplarea” cînd aveam şase ani. De altfel, cred că şi amintirile mele încep nu cu mult înainte. E drept, ţin minte o nefericită situaţie, însă e unicat, de cînd aveam cam doi ani, eram foarte răcit şi trebuia să iau injecţii. Eram sătul deja de injecţii, am început să le primesc din primul an de viaţă, însă pe acelea – slavă Domnului – nu mi le mai amintesc. Parcă mă văd şi acum, dar ca şi cînd mă priveam atunci din afara trupului, mă văd ca într-un film, cum tremuram, plîngeam şi nu mai doream să iau injecţia. Părinţii încercau să mă convingă, la fel şi asistenta. Atunci bunicul a avut inspiraţia să se ofere să ia şi el o injecţie, ca să-mi fie mai uşor. Acum îmi vine să zîmbesc, ce uşor m-au păcălit, bunicul şi asistenta retrăgîndu-se cîteva momente în cealaltă cameră, zicînd la revenire: gata, au făcut-o. Cum spuneam, fiind o întîmplare singulară pe care o ţin minte, probabil din cauza fricii, nu o să ţin cont de ea. Mai sînt, evident, momente pe care mi le mai amintesc, din grădiniţă, de la joacă, însă nici unele nu au legătură cu “cazul” meu.

Revin aşadar la prima pe care am şi conştientizat-o ca atare. Era în vara dinainte cu cîteva zile de a împlini şase ani. Mă jucam în curte, săpam o mică groapă, cu uneltele mele de jucărie. Bunica m-a văzut şi m-a certat. Nu am înţeles de ce. Voiam să fac şi eu o piscină vilei din nisip pe care o construisem, oricum nu avea mai mult de cîţiva centimetri pătraţi şi nu vedeam nimic rău în asta. Bunica mi-a răspuns că nu e bine, pentru că groapa înseamnă moarte. O s-o umplu cu apă, să fie piscină, i-am răspuns, şi mi-am văzut mai departe de treabă. Bunica a renunţat şi a plecat, nemulţumită. După ce am umplut gropiţa cu apă, am stat să-mi admir munca. Atunci am avut prima oară sentimentul morţii, al morţii mele. Cunoscusem moartea, a bunicului din partea mamei, cu ceva vreme înainte, şi a atîtor animale de casă. Mie cel mai rău îmi părea de miei, le lăsam boticul moale să mă gîdile în fiecare an în palmă, cînd stăteau să-i mîngîi, însă abia la înmormîntarea bunicului am văzut jalea din sufletele oamenilor, şi ruptura despărţirii pe care o aduce moartea. Însă nu m-am gîndit pînă în acea zi că şi eu o să mor.

Pentru un copil este atît de nefiresc să se gîndească la moarte, încît depărtarea la care se întrevede o face să fie absurdă. Eu însă, atunci, nu m-am gîndit la moartea mea ca la ceva concret, care se va petrece peste şaptezeci, optzeci sau o sută de ani, ci la conceptul însuşi. Atunci s-a petrecut… Am simţit cum mă ridic din propriul meu corp, cum mă înalţ, privindu-mă cum mă joc, cum plutesc, uite-o şi pe bunica, în curte, iată curtea, şi casa, şi casele vecine, şi întreg orăşelul şi dealurile ce-l înconjoară. Simţeam toate astea, şi în acelaşi timp, continuam să fiu eu, copilul care se joacă la nisip, şi face piscine în miniatură. Nu ştiu cît a durat această călătorie, dar ştiu că nu am spus nimănui despre ea. Am fost uimit, probabil şi speriat, nu ştiam exact ce s-a întîmplat. Peste cîteva zile, cu forţa pe care o au copiii de a transforma totul în poveste, am ajuns să cred că am visat. Şi fiindcă nu mi s-a mai întîmplat pînă în clasa a patra, am uitat-o cu totul.

Se vede însă că natura mea avea alte planuri. De multe ori m-am întrebat care este, dacă există vreunul, motivul pentru care fiinţăm noi, ca specie inteligentă, creatoare. Fireşte că puteam să iau viaţa aşa cum o primeam, fără să-mi pun întrebări existenţiale, şi să mă bucur de ea. Nu e vorbă, m-am bucurat de ea de fiecare dată cînd am putut, am încercat mereu să trăiesc intens, să nu fac nimic banal, şi dacă nu mi-a reuşit de fiecare dată e pentru că şi eu sînt la fel ca tine, asemenea celorlalţi. Chiar dacă am trăit aceste experienţe pe care, după cît am aflat, nu le-au mai trăit şi alţii, decît foarte rar şi în condiţii speciale.

În clasa a patra, eram în pauza mare. Îmi amintesc cu multă plăcere de şcoală, însă trebuie să recunosc că pauzele mi-erau cele mai dragi. Puteam să alergăm cît ne ţineau picioarele, şi pe-atunci ne ţineau, iarna ne băteam cu bulgări, ne dădeam pe derdeluş, alunecam, cădeam, rîdeam. Era o zi frumoasă de toamnă tîrzie. Mă bucuram în fiecare zi că eram din nou împreună cu colegii. Toată vara o petreceam la bunici, aşa încît aşteptam cu nerăbdare începerea şcolii, care ne aduna iarăşi la un loc. Formasem în primii trei ani de şcoală camaraderii strînse, multe rămînînd aşa pînă la terminarea liceului. Aveam o minge pe care o fugăream dezinteresat, ceea ce nu se va mai întîmpla în gimnaziu sau liceu, cînd începeau campionatele de fotbal; am participat întotdeauna la ele, chiar dacă nu eram un prea mare talent, ca mulţi colegi, însă plăcerea şi interesul scădea în fiecare an puţin cîte puţin. Încă din facultate am renunţat nu numai să joc, dar şi să mă uit la meciuri de fotbal, incluzîndu-le şi pe cele de la televizor, de cupă mondială, etc. şi nu pot spune că îi înţeleg deplin pe cei dedicaţi deplin şi pînă la sacrificiu de sine sau de alţii, mai ales de alţii, pentru acest aşa-numit sport, în realitate nimic alteceva decît o afacere extrem de profitabilă. Fugăream mingea şi rîdeam. Trăiam din plin momentul cu o bucurie sinceră, pe care aş vrea să o mai regăsesc şi retrăiesc măcar din cînd în cînd. Atunci s-a întîmplat din nou.

Nu ştiu dacă m-am speriat sau nu atunci, aşa cum am făcut-o cîţiva ani mai tîrziu, cînd s-a întîmplat iarăşi, acum fiind destul de mare să pricep că nu e ceva normal. În liceu am citit cîteva cărţi în care am aflat de persoane cu totul excepţionale, mistici sau yoghini, dar la care apărea ca o consecinţă a ascezei extraordinare la care se supuneau şi a puterii pe care o dobîndeau. Eu nu aveam nimic în comun cu ei; mai mult, mie mi s-a întîmplat involuntar. Pînă am hotărît să-mi cultiv acest dar, să încerc să-l controlez, să-l pot provoca voit. Am început prin a mă ghida şi a dori să ajung în anumite locuri. Nu reuşeam la început aproape deloc, însă încet am dobîndit un autocontrol asupra celui de-al doilea eu, cum îmi plăcea să-i spun. Încă declanşarea era independentă de voinţa mea, dar imediat ce se petrecea, preluam controlul. Interesant era că la început puteam reface doar traseele pe care le parcursesem înainte, plutind pe deasupra străzilor pe care umblasem odinioară. Abia mai tîrziu am reuşit să unesc două puncte printr-o linie dreaptă, şi să o pornesc direct spre locul unde doream să ajung. De cele mai multe ori acesta era casa iubitei, şi nu ca să o urmăresc, ci doar ca să o simt într-adevăr mai aproape şi după ce ne despărţeam. Lipsa oricărei urme de perversitate m-a ajutat să nu spionez fetele cînd se dezbrăcau, sau cuplurile cînd făceau sex. E drept că trecător am întîlnit astfel de situaţii, dar le-am evitat. Nu doream să obţin nici un fel de avantaj de aici, de aceea nu le-am spus nici celor mai buni prieteni despre darul meu. Aş fi putut, de exemplu, şi recunosc că mi-a trecut prin minte, însă fără să pun în aplicare, datorită principiilor proprii pe care le urmez, să aflu subiectele unor examene sau să ascult povesteştile la urma urmei intime ale unora sau altora, cunoscuţi sau necunoscuţi. Iar după ce am ajuns la un control deplin, reuşind să provoc călătoriile acestea la orice oră, navigam peste acoperişuri, printre munţi, cu viteza gîndului sau “la pas”, după plac, vizitam oraşe pînă atunci inaccesibile, sau locuri încă necălcate de om, păstrîndu-mi în acelaşi timp controlul asupra primului eu, a cărui activitate se desfăşura normal.

Atunci abia m-am speriat prima oară cu adevărat, adică am fost de-a dreptul înspăimîntat de posibilele consecinţe. Dacă ar fi aflat cineva de darul meu, acesta se putea transforma în cel mai sumbru coşmar al meu, putînd fi închis, supus testelor, forţat să devin spion sau poate chiar asasinat. Deocamdată nu era nici un pericol, cîtă vreme eul – cel ce eram în societate – îşi vedea de treabă fără să stîrnească vreo suspiciune. Am hotărît totuşi să nu mai călătoresc atît de des, însă nu mă puteam abţine. La un moment dat întreaga zi aveam dublă activitate, şi numai noaptea mă opream. Apoi, mai mult, în timp ce primul eu dormea, cel de-al doilea, neobosit, călătorea mai departe. Astfel, am ajuns să controlez nu numai o persoană, ci două, una absolut normală, cu activităţi zilnice, cu serviciu, cu familie, cu probleme, a doua absolut fantastică, care se desprinsese din prima pînă la detaşare. Îmi mai rămînea acum un sigur lucru de făcut, ceea ce s-a şi întîmplat: unuia i-am dat drumul.

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Darul

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: