Expediția

(For English press here)

Donate

If you like what you read and what you see on my page, and want to support my activity, please donate 1 euro - or more 🙂 Thank you!

€1.00

Întotdeauna muntele a constituit o atracţie nelămurită pentru Petru Pavel, pornind de la cele mai neclare amintiri ale inconştientului pînă la cele mai conştiente admirări ale unor fotografii. Petru a locuit toată tinereţea sa într-un bloc cu zece etaje, într-un cartier aglomerat al Clujului, avînd ca privelişte cele zece etaje ale blocurilor din faţa sa. Ieri împlinise 18 ani, şi primise cel mai frumos cadou dintotdeauna: un set complet de expediţionist. Cort, rucsac, sac de dormit, bocanci, busolă, şi chiar un binoclu, mic dar puternic. Plus permisiunea din partea părinţilor să meargă în vara asta la munte! Eşti destul de mare acum, i-au spus. Sînt pregătit, aşa este!, le-a răspuns el. Petru era singur la părinţi, care au crezut că e de datoria lor să-i dea cea mai bună educaţie şi să-l pregătească cum pot mai bine pentru viaţă. Mens sana in corpore sano, îi spunea tatăl, Doru Pavel, cînd îl trezea în fiecare dimineaţă să-şi facă exerciţiile fizice. L-a învăţat de mic cu duşul rece, care te căleşte. Îi supravegheau atent lecturile; joaca şi alte activităţi distractive se făceau după un orar dinainte stabilit: în viaţă trebuie să fii organizat, îi spunea tatăl. Mama sa, Dora Pavel, profesoară de muzică, i-a desluşit de mic tainele pianului, şi a notelor pe care a învăţat să le citească încă înaintea alfabetului. Pînă să intre la liceu, lui Petru Pavel toate astea i se păreau normale. Era deprins cu ele, cu programul său; performanţele sale se întîlneau cu expectanţele părinţilor săi. Iar cei trei membri ai familiei erau fericiţi.

Muntele a fost cel care a dat naştere primei crize din familia Pavel. După ce reuşise pe primul loc la admiterea în liceu, Petru a dorit să plece în vacanţă la munte, cu colegii de pînă atunci. Părinţii lui au fost realmente terifiaţi de cererea sa. Ei nu iubeau muntele. Li se părea periculos, friguros, întunecat. Ei preferau marea, de aceea fiecare vacanţă şi-o petreceau la Costineşti-sat, unde aveau o casuţă proprie de vacanţă, pe care o dădeau în chirie în extraconcediu. Dar cîteva săptămîni, în fiecare an, negreşit, era doar a lor. Petru iubea marea, nu încape nici o îndoială, dar acum descoperise muntele, misterul interzis lui. Considera că merită, dar părinţii au fost de altă părere. Sînt urşi peste tot, încercase tatăl său să-l determine să renunţe singur. Şi prăpăstiile sînt gata să te înhaţe în golul lor, completase mama. Petru nu s-a lăsat convins, toţi foştii mei colegi merg, a spus, aşa că au fost nevoiţi să-i interzică pur şi simplu. Nu ai încă pregătirea necesară, a mai spus tatăl. După treapta a II-a putem începe să discutăm despre asta.

Şi pentru a se putea pregăti, părinţii au hotărît, după terminarea clasei a IX-a, să-l înscrie la Clubul “Amicii Munţilor”. Să înveţe mai întîi ce înseamnă muntele, care îi sînt pericolele şi cum se va putea feri de ele. Petru a fost fericit şi cu acest început, deşi atunci i-a urît pentru exagerata lor precauţie. Nu au făcut-o din răutate, îi spunea prietenului său cel mai bun, Ioachim. Doar atît că mă iubesc prea mult, şi le e teamă să nu păţesc ceva. I-a înţeles şi i-a iertat. Trei ani a studiat teoretic munţii, atît din România, cît şi din afara ei. S-a pregătit mărşăluind ore întregi pe dealurile din jur, şi prin oraş – a renunţat chiar şi la transportul în comun; dacă trebuia să meargă undeva, mergea pe jos. Fiindcă tot liceul a fost premiant I, părinţii s-au convins că noua lui pasiune nu pune şcoala şi educaţia pe locul doi. De aceea i-au cumpărat un set întreg de lucruri necesare expediţiei din vară, la care i-au dat undă verde. Cu condiţia bineînţeles, să termine şcoala la fel, să treacă examenele de bacalaureat cu brio şi mai ales să reuşească la facultate. Ceea ce nimeni nu se îndoia că se va petrece întocmai.

La împlinirea a 18 ani, o mulţime de colegi şi colege au fost prezenţi în apartamentul lui Petru Pavel. După desfacerea minunatului cadou, s-au pus pe treabă pentru organizarea itinerariului expediţiei. Să mergem în Apuseni, spuse unul. Nu, spuse Petru. Vom merge în Munţii Făgăraş. Dar e prima ta expediţie, a încercat Ioachim. Sînt pregătit să merg şi pe Everest, a glumit Petru. Atunci Făgăraş să fie, au hotărît. Cinci a fost numărul final al celor care doreau să meargă, trei băieţi şi două fete. Au rămas şi s-au distrat pînă toţi ceilalţi colegi s-au retras. Apoi s-au pus pe treabă. Au programat o expediţie îndrăzneaţă, dorinţa lor fiind să parcurgă întreaga creastă a Făgăraşilor, de la vest spre est, cucerind ambele vîrfuri. Ceilalţi patru fuseseră o dată pînă la Fereastra Mare a Sîmbetei, dar era pentru prima oară cînd îşi propuneau Negoiu şi Moldoveanu. August ar fi cea mai potrivită lună, zise Ioachim. Putem pleca prin 8, 9, şi încheia traseul la Mănăstirea Sîmbăta, prin 13, 14. Ca să fim acolo în 15, de ziua Sfintei Mării. N-am fost niciodată acolo de Sfînta Maria, spuse Ioana. Am auzit că e o adevărată sărbătoare acolo… Eu am fost o dată, cînd eram mic, a spus Mircea. M-a dus bunicul, care mergea an de an, pe jos. E drept că locuia relativ aproape, într-un sat de la poalele Făgăraşilor, dar tot erau cîţiva zeci de kilometri. Mie mi s-a părut nesfîrşit drumul, dar tot la fel şi magia sărbătorii şi a Mănăstirii propriu-zise.

Zilele de şcoală se apropiau de final. Pentru Petru, motiv de bucurie. Pentru părinţi, emoţii. Examenele care-l aşteptau pe fiul lor, deşi erau convinşi că rezultatele vor fi la fel de strălucite, le dădeau totuşi o stare de nelinişte, mai ales în nopţile întunecate, cînd liniştea de afară le amplificau gîndurile. Se împăcaseră şi cu alegerea făcută de Petru. Voi da la filosofie, le-a spus. Mama ar fi vrut să-l vadă dirijor, sau pianist, dar simţise că muzica era pentru Petru doar o pasiune, nu o vocaţie, aşa că s-a resemnat. Tatăl ar fi vrut să urmeze calea literelor, ca şi el, sau să urmeze Dreptul. Vei fi un strălucit avocat, i-a spus. Nu e pentru mine, credeţi-mă, le-a răspuns. I-a convins destul de uşor. Dacă filosofia nu o să mă ducă niciunde, le-a spus, nimic nu mă va opri să urmez o a doua facultate, fie ea chiar şi Dreptul.

Şi a reuşit. Bacalaureatul cu 10, la admitere pe primul loc. El era mulţumit, părinţii mîndri. El aştepta cu înfrigurare luna august, pentru care se pregătea acum zilnic, neostenit, părinţii povesteau tuturor cum au decurs examenele.

Cu două săptămîni înainte de termen, Lolita, cum o alintau prietenii, îl sună. Petru, nu mai pot veni pe munte. Bunica este grav bolnavă, am internat-o aseară în spital şi trebuie, vreau! să stau cu ea. Tuturor le-a părut rău, dar asta nu i-a oprit. Ioana s-a retras şi ea, la auzul veştii. Fără Lolita nu mai pot merge, spuse tristă. Nu o să mă lase ai mei cu trei băieţi, singură pe munte. Dar o să-i conving să mergem la Sîmbăta, şi ne vom întîlni acolo. Am rămas doar noi, băieţii, le spuse Petru celor doi prieteni, Ioachim şi Mircea. Erau puţini dezamăgiţi, dar şi puţin uşuraţi. Acum ne vom putea lupta şi cu urşii, glumi Mircea. Dar nu şi cu ursoaicele, îi ţinu companie Ioachim. Să revedem traseul, spuse serios Petru. Vom ajunge la Sibiu seara. Dormim bine, pentru că prima zi vom avea de urcat din greu. Vom poposi prima noapte la Cabana Suru. De aici, a doua zi, spre Cabana Negoiu, unde vom sta a doua noapte. Dis de dimineaţă vom începe urcuşul spre vîrf. Din nou trebuie să mergem voiniceşte, pentru că pînă la Bîlea traseul e destul de lung. A treia zi şi a treia noapte. De aici, apoi, la Podragu unde vom poposi din nou, pentru a ne odihni înaintea cuceririi Moldoveanului. După care, ne vom opri la cabana Valea Sîmbetei, pentru ultima noapte pe cresată. În sfîrşit, următoarea zi vom putea coborî relaxaţi la Mănăstire. Minunat, exclamă ceilaţi doi.

Următoarele zile au făcut cumpărăturile. Conserve, pîine, fructe. Strictul necesar, plus o mică rezervă. Hainele erau pregătite, gata de împachetat. Încet, încet, rucsacul se umple şi devine greu. Întotdeauna este prea greu, dar numai aşa simţi că mergi la munte, spuse Ioachim. Să nu uiţi aparatul de fotografiat, îi spuse Dora Pavel fiului său. Vrem şi noi să vedem ce-ai admirat tu. Petru nu-l uită, îi făcuse şi lui loc, deasupra, la îndemînă.

Cu o zi înaintea plecării, cînd totul era pregătit, o ştire le tulbură pregătirile: cabana Suru a ars. Nu mai putem merge pe acolo, spuse Mircea. Soarta ne-a furat startul, adăugă Ioachim, cu ochii umezi. Vom alege altă cale, spuse hotărît Petru. Vom pleca din Cluj cu trenul de dimineaţă pînă la Sibiu, vom lua personalul spre Făgăraş şi vom continua pe traseul Bîrcaciu-Negoiu. Da, şi astfel vom putea bea celebrul ceai de la Bîrcaciu, spuse Ioachim. E bine şi aşa, hotărîră cei trei.

Noaptea dinaintea plecării Petru dormi iepureşte. Avea emoţii mari, mai mari decît oricînd. Visul său devenea, în sfîrşit, real. Simţea că de data aceasta face ceva cu adevărat important: nu faptul de a ajunge pe cele mai înalte vîrfuri din ţară, de a fi cel mai sus la un moment dat, dintre toţi românii, ci faptul că îşi urmează chemarea spiritului, vie ca şi muntele. De aceea s-a trezit înainte ca ceasul să sune, s-a îmbăiat, s-a îmbrăcat şi, cu rucsacul în spate, şi-a salutat părinţii. După ce s-a întîlnit cu ceilalţi doi, au pornit toţi trei spre gară. Aveau biletele rezervate, aşa că au scăpat de aglomeraţia de la casele de bilete. Trenul a plecat doar cu un minut întîrziere. Un start bun, a zis Petru. Şi în gînd, Doamne-ajută! Nici nu a simţit timpul pînă la Sibiu, concentrat cum era. În gara din Sibiu, veşnica aglomeraţie din gări. Oameni de pretutindeni, care pleacă peste tot. Pînă la personal mai aveau o jumătate de oră de aşteptat, aşa că au ieşit pe terasa din faţa gării, au luat cîte un suc şi au şezut sub umbrela care îi apăra de razele puternice. Vremea este perfectă, a spus Mircea. Să sperăm că o să ne ţină tot aşa, completă Ioachim. Personalul pornise conform orarului. La Avrig, cei trei tineri au coborît, şi au pornit spre munte. Drumul forestier era străbătut de camioane, aşa că nu le-a fost greu să prindă o ocazie, cîţiva kilometri buni. De acolo, însă, începea urcuşul pe jos.

Ioachim preluase el conducerea, deschizînd drumul şi stabilind cadenţa. Petru era în mijloc, iar Mircea închidea coloana. Nu era nici o grabă, astfel că mergeau la pas liniştit, pentru a-şi intra în mînă. Prima zi este foarte importantă; e bine să nu faci febră musculară, spunea Mircea. Din cînd în cînd, la perioade tot mai mari, făceau şi cîte un popas scurt. Pentru a intra în ritm, spuse Ioachim. Petru avea încrede în experienţa de teren a celor doi prieteni, aşa că îi lăsă să stabilească ei cadenţa. E bine că mă temperaţi, le-a spus, altfel aş merge fără oprire. Iar mîine, nu te-ai mai putea mişca ca lumea, îi spuse zîmbind Ioachim.

Era senin, doar cîte un nouraş alb trecea temător pe cerul ce se apropia tot mai mult de cei trei. Ajunseră la Bîrcaciu destul de repede, unde i-au întîmpinat dînd din coadă cîţiva cîini. Cabaniera le-a făcut cîte o cană imensă de ceai aromat, cum nu mai băuseră pînă atunci. Deci e adevărat! spuse admirativ Mircea. Şedeau afară pe butucii care formau scaunele în jurul mesei de lemn tare, uscat. Se simţea deja răcoarea muntelui, plăcută şi neîntinată. Au băut încet ceaiul, au mîncat şi cîte un sandviş, iar după ce s-au mai odihnit puţin au pornit spre Cabana Negoiu. Nu mai aveau deocamdată ascensiuni grele, poteca croindu-şi drum cam la acelaşi nivel al muntelui. Traseul era destul de uşor, şi deosebit de frumos, în opinia lui Petru. După o cotitură, au avut în faţa ochilor întreaga vale, şi cabana tronînd deasupra. Deasupra cabanei, muntele începea să piardă coama pădurii de pînă acolo, făcînd loc stîncilor ascuţite, ţintind şi ele spre, fără a-l putea ajunge, vîrful Negoiu. Tufele grele de afine le-au furat însă privirile celor trei, care avînd timp suficient, s-au oprit şi aproape o oră au cules şi mîncat afine pe săturate. Apoi, cu mîinile şi feţele înnegrite, au pornit spre cabană. Începea să se însereze şi să fie tot mai rece. Dacă stai să te gîndeşti că în vale oamenii încă se topesc de căldură…, zise Mircea. E minunat muntele, nu-i aşa, spuse Petru, mai mult pentru sine. Da, îi răspunse oricum Ioachim. Este!

După o noapte dormită la prici, alături de alţi tineri montaniarzi, Ioachim, Mircea şi Petru au pornit-o dis-de-dimineaţă spre vîrf. Urcuşul era din ce în ce mai greu, iar panta mai abruptă. Cei trei urcau şi transpirau. Făceau pauze scurte şi dese, fără însă să stea jos, doar încovoindu-se pentru a atenua greutatea rucsacelor. Poteca era cînd plină de pietre, pietricele şi pietroaie, cînd stîncoasă şi netedă. Soarele începea să se ascundă după norii care acopereau acum cerul. Depăşind aşteptările celor trei, poteca o cotea iar şi iar, iar vîrful se lăsa aşteptat. Pînă cînd, după o ultimă forţare, răsuflînd din greu, cei trei au ajuns. Pe placa de pe borna de ciment scria şters: Vîrful Negoiu 2535 m. Cei trei şi-au aruncat rucsacele la pămînt. Sîntem aici! Am ajuns, exclamă Ioachim. Şi sîntem în nori, completă Mircea.

Din cauza norilor şi a ceţei, nu se putea vedea dincolo de doi-trei paşi. Peisajul celebru despre care se spunea că se poate vedea de pe Negoiu, le rămînea interzis celor trei. Poate o să avem mai mult noroc pe Moldoveanu, spuse Petru optimist. I se citea fericirea pe faţă. Nimic nu te poate supăra, observă Ioachim. Acum, într-adevăr nimic, confirmă Petru. Se odihniră puţin, apoi continuară traseul. Poteca îi ducea în jos, spre refugiul Călţun, prin nu mai puţin celebra Strunga Dracului. Cei trei erau însă sprinteni, iar lanţurile îi ajutau să coboare pe stîncile uriaşe, alunecoase. Nu se aşteptaseră totuşi să fie atît de dificil. Dar au reuşit. O dată ajunşi jos, poteca pînă la Lacul Călţun a fost o relaxare pentru cei trei. O să facem popasul de amiază aici, spuse Ioachim. E timpul să ne împrospătăm forţele cu o masă ca la mama acasă, glumi Mircea. Lîngă lac, doi salvamontişti se pregăteau de plecare. Nu aţi văzut un grup de tineri, îi întrebă unul, echipaţi necorespunzător? Nu, răspunse Petru. S-a întîmplat ceva? Cîţiva sudişti, încălţaţi cu tenişi şi fără echipament, au fost daţi dispăruţi, spuse celălalt, pornind în direcţia Bîlea. Cei doi dispărură în cîteva secunde din văzul celor trei prieteni, sprinteni ca nişte capre negre. Uau, spuse Mircea. Ştiu că sînt agili. Sînt cei mai pregătiţi dintre oamenii de munte, completă admirativ Ioachim. Şi eu aş vrea să fiu ca ei, încheie Petru. Poate o să fii vreodată, îi spuse Ioachim. Cine ştie? Da, cine ştie?

După circa 40 de minute pauză de masă, cei trei au luat din nou poteca în primire. Îi aştepta din nou un urcuş greu, un ultim mare hop înainte de drumul spre Bîlea. După încă vreo oră, s-au intersectat din nou cu cei doi salvamontişti. I-au găsit, spuse unul. Au rătăcit cărărea, spuse celălalt. Dar cum a fost posibil?, întrebă Mircea. Se pare că au confundat-o cu valea secată a unui pîrîu. Probabil din cauza ceţii ăsteia, de nu vezi la un metru, spuse Ioachim. Da, confirmă un salvamontist. Noroc că au ajuns la o stînă, în vale. Ce bine, spuseră uşuraţi cei trei. Cele două grupuri s-au salutat şi au pornit fiecare spre destinaţia lui.

Ceaţa începea să se împrăştie, iar cerul să se însenineze. Noroc că nu a plouat, spuse Petru. Mai aveau cam o jumătate de oră pînă la Bîlea, cînd au auzit un zgomot. Cîteva pietre se rostogoleau spre ei. Au privit în sus, şi au văzut o umbră grea mişcîndu-se, venind la vale, înspre ei. Doamne-fereşte, spuse Ioachim, cu o faţă uimită, aproape crispată. Un urs. Petru a acţionat atunci dintr-un impuls, ca un automat. A pus repede rucsacul jos, şi a scos mîncarea din el. Plecaţi spre Bîlea, le-a spus celorlalţi doi. Erau însă împietriţi şi nu se mişcau. A trebuit să-i împingă. Plecaţi. O să-l distrag eu, apoi îi las mîncarea şi vin. Mergeţi, vă ajung din urmă!, le-a strigat Petru. Cei doi nu au vrut. Stăm împreună, spuse Ioachim. Nu se poate, sîntem prea mulţi şi o să-l enervăm. O să ne încurcăm unul pe altul, spuse Petru. Trebuie să plecaţi!, a accentuat el. Mircea şi Ioachim s-au lăsat convinşi. Ioachim a luat şi rucsacul lui Petru. L-a privit în ochi, dar siguranţa privirii lui i-a spus că ştie ce face. Cei doi au luat-o la fugă. Petru a început să urce puţin înspre ursul care se apropia tot mai mult, mormăind. Hei, l-a strigat Petru. Ţi-e foame? Am ceva pentru tine… A lăsat jos o bucată de pîine, apoi a început să se retragă. Ursul a ajuns la ea, a mirosit-o şi a continuat să înainteze. Petru, mergînd cu spatele, nescăpînd ursul din ochi, i-a mai aruncat ceva mîncare, dar nimic nu l-a atras pe urs. A reuşit totuşi să-l întîrzie. Prietenii lui tocmai începeau coborîşul spre Bîlea. I-au aruncat o ultimă privire, iar Petru le-a mai făcut un gest cu mîna să meargă mai repede. Ce vrei tu, ursule?, a întrebat Petru. Ursul a mormăit şi s-a ridicat pe două labe. Era imens. Colţii ascuţiţi îi luceau în gură. Nu e bine, şi-a zis Petru. A aruncat căciula şi mănuşile înspre urs. Acesta doar le-a mirosit, s-a lăsat din nou pe toate cele patru labe şi a pornit alergînd spre Petru. O fracţiune de secundă, cît străfulgerarea unei idei, Petru s-a gîndit să fugă, dar şi-a dat seama că este inutil. A simţit laba ursului doborîndu-l, şi gura imensă sfîrtecîndu-i carnea. S-a văzut ca într-un film, ca într-un vis, cum dispare încetul cu încetul, bucată cu bucată, pînă cînd a rămas doar un schelet alb. A văzut cum ursul lingea os cu os, însă foarte atent să nu le rupă. Mai vedea cum Mircea şi Ioachim au alergat de-a dreptul spre Bîlea, tăind cărarea, cît pe ce să se rănească. I-a văzut cum strigă după ajutor încă înainte să ajungă în vale. Cîţiva oameni i-au auzit, şi imediat s-a dat alarma. I-a văzut cum au pornit înapoi, spre el, dar mai ales a văzut ursul îndepărtîndu-se şi dispărînd printre stînci. Atunci s-a simtit atras de scheletul său care lucea alb în bătaia soarelui, şi nu a putut rezista forţei care îl trăgea spre el. A mai simţit cum se aşează pe el, completîndu-l, cum oasele îi intră în carne, simplu şi nedureros. Apoi, s-a simţit obosit, şi a adormit o secundă.

Petru a deschis ochii. Era lungit pe cărare. Îl durea capul. S-a pipăit: era întreg. S-a uitat în jur: ursul dispăruse. Gîndi: probabil am leşinat cînd m-a lovit, şi a crezut că sînt mort. Şi nu m-a mai vrut… Se ridică, îşi curăţă hainele şi porni vesel înspre Bîlea. Acum ştiu că vreau să mă fac salvamontist!, îşi mai spuse hotărît Petru.

Ioachim şi Mircea au rămas zile întregi la Bîlea, căutîndu-l pe Petru împreună cu toţi salvamontiştii şi cu alţi voluntari. Au găsit căciula şi mănuşile sale, aruncate lîngă potecă. Căutările au continuat toată vara. Corpul lui Petru Pavel nu a fost găsit niciodată.

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Expediția

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: