Planeta virtuală

Şi mie şi fratelui meu, Tudor, ne plăceau pe atunci jocurile pe computer. Mai ales cele de pe Internet, pe care le jucam în grup, cu “amici”, necunoscuţi, din toată lumea. Cel mai mult iubeam jocurile de strategie, celelalte: de acţiune, lupte, război, considerîndu-le pentru copii. De altfel, nici noi nu eram altceva decît nişte copii mari. Ne comportam oarecum la fel ca ei, dacă nu rupţi, cel puţin nepăsători faţă de lumea reală. Doar atunci cînd părinţii ne chemau la masă, reveneam pe pămînt. Sau cînd trebuia să ne facem lecţiile… Nu aveam niciodată probleme cu şcoala, fiind amîndoi consideraţi precoce încă din timpul grădiniţei. Depăşisem de mult programa clasei a XII-a, cu toate că eram încă numai într-a XI-a. De fapt, ne pregăteam deja pentru facultate; bineînţeles, informatică. Facultate la care am intrat amîndoi din prima încercare, cu aceeaşi medie (nu degeaba eram gemeni). Ca să fiu sincer, pînă în facultate am fost identici în “toate cele”. Abia aici, drumurile noastre, ca să spun aşa, s-au despărţit. Chiar dacă am rămas fizic împreună, profesional ne-am separat: eu m-am specializat în operare şi design, în timp ce Tudor în programare, mai exact computer animation&games.

Părinţii noştri, care ne-au sprijinit întotdeauna deplin încrezători în noi, după terminarea facultăţii, ne-au ajutat cu bani pentru a ne crea propria noastră firmă. Este mai bine să fiţi proprii voştri stăpîni, decît să munciţi pentru alţii, ne-au spus. Nu le-am putut decît da dreptate. Astfel a luat fiinţă compania (e cam pretenţios spus, dar societate comercială e prea banal…) Planeta Virtuală. Avea două departamente, fireşte, unul de design, unul de programare. Eu eram şeful departamentului de design, Tudor, al celuilalt. Şi, la început, şi singurii angajaţi. Mama, care era expert contabil, ne ţinea contabilitatea, în timp ce tata, avocat de profesie, juristul firmei.

Nu pot să neg că la început a fost greu. Piaţa românească, chiar dacă nu este încă saturată în acest domeniu, face cu greu loc noilor veniţi. Este la fel ca în orice alt sector socio-economico-cultural. Exemplul cel mai clar, la limită, este cel al notarilor publici; dar, în general, putem vorbi de orice grup: se comportă ca o societate secretă. Să fii acceptat, deci iniţiat, este dificil. Îmi vine imediat în minte un alt exemplu, al unui amic de-al meu, scriitor, care a luptat efectiv din greu pînă a reuşit să publice primul text într-o revistă de cultură. Nu conta cît era de bun textul, ci cît era de (ne)cunoscut autorul. După primul text au urmat altele, apoi volumele, pînă a devenit o personalitate, un nume în cultura română. Atunci, îl căutau revistele pe el… Cum îi plăcea să spună, amintindu-şi de acel început: “Mai întîi am folosit eu revistele pentru a mă face cunoscut; acum, se folosesc ele de numele meu… Păcat însă că totul este şi se mişcă atît de greoi.”

La fel şi în cazul nostru. Pînă am devenit un nume cunoscut, am luptat din greu. În economie nu este atît de simplu, nici atît de complicat, cum e în cultură. Este oarecum la fel, însă diferit. Economia de piaţă este o junglă: chiar dacă alţii au străbătut potecile înaintea ta, ele se acoperă imediat de vegetaţie, iar tu trebuie să parcurgi drumul ca şi cînd ai fi primul.

În fine, trebuie să recunosc că Tudor şi departamentul său a adus cîştigurile cele mai mari la început. Apoi, de-abia, l-am ajuns şi eu din urmă. Mi-am format o reţea de clienţi stabilă şi sigură. Veniturile, la fel. În schimb, Tudor a continuat să se joace. Şi să creeze jocuri. Unele au fost nişte succese, altele nu. Dar nimeni nu se plîngea, şi toată lumea era fericită. În curînd ne-am extins, am angajat tot mai mulţi oameni şi am scos pe piaţă tot mai multe produse. Nouă ne plăcea ce făceam, deşi acum nu mai trebuia să muncim din greu. Ar fi fost de ajuns să supraveghem, însă noi lucram umăr lîngă umăr cu angajaţii noştri. Specificul companiei ne permitea acest lucru: nu era ca într-o fabrică. Era ca într-o familie.

Atunci Tudor a avut ideea genială de a crea, după modelul oraşelor virtuale, nu un alt oraş, ci o planetă. De ce să ne mulţumim cu un oraş, a spus, cînd putem crea propria noastră planetă? Mai ales că firma noastră se numea chiar aşa. Şi cînd s-a pus pe treabă, nu s-a mai oprit pînă nu a fost gata. Crease o pagină de Internet cu totul specială. O adevărată planetă virtuală. Deschisă oricui, şi ceea ce era mai important, free. Principiul este simplu: banii vin din publicitate; cu cît ai mai mulţi vizitatori, cu atît preţul şi, mai ales, numărul reclamelor creşte.

Am fost primul invitat pe planeta sa (şi cel de-al doilea locuitor, după Tudor însuşi). Existau doar cîteva reguli simple, şi oricine putea deveni locuitor. Fratele meu botezase planeta după chiar numele său: Thudor. Ar fi vrut să-i spună Borges, în cinstea creatorului altei planete, de altă factură[1], dar nu ştia dacă are dreptul. Mie mi se părea că numele ales este foarte reuşit. Oricum, atracţia o constituia chiar planeta în sine. Şi libertatea de a-ţi crea, în interiorul planetei propria ţară, oraş, sau doar familie, variantele, pentru că erau virtuale, fiind practic nelimitate. Regula de bază era la fel de simplă ca-n viaţă: odată intrat în ea, nu mai puteai ieşi decît definitiv, dacă decideai să “mori”. În rest, ca thudorian, puteai duce ce viaţă doreai. Te puteai întîlni cu alţi locuitori, împrieteni, căuta o slujbă – dacă doreai, sau pur şi simplu fi bogat, dacă decideai  asta, merge la cumpărături, la piscină, la fotbal, etc, ca să dau doar cîteva exemple. Dar, de fapt, şi poate mă repet, nu existau limite!

Este evident că planeta virtuală a avut un imens succes. Tudor a renunţat la orice alt proiect, lăsîndu-şi angajaţii să se ocupe de ele. A decis să vegheze doar la bunul mers al site-ului său. Era un thudorian cît se poate de activ. Îi plăcea mai ales să organizeze conferinţe pe diverse teme, lipind chiar el afişele în oraşe. Sălile erau mereu pline, dar niciodată neîncăpătoare: cînd apărea o nouă persoană, imediat apărea şi un nou loc. Am participat chiar eu la astfel de întruniri: erau absolut extraordinare. Îmi amintesc cu încîntare mai ales de cea cu tema “spaţiul în care trăim”. Ideile participanţilor efervesceau în aer, spiritele – eliberate de orice prejudecăţi ale corpului – dădeau drumul gîndurilor să zburde în voie.

Desigur, erau alţii care preferau să stea toată ziua la plajă, sau în poolbar; sau să joace felurite sporturi, să parieze, să piardă sau să cîştige, în funcţie de norocul lor virtual. Nici nu are rost să mai încerc să descriu, oricine îşi poate imagina necuprinsul de opţiuni şi idei disponibile. Un singur lucru trebuie să adaug, poate cel mai important: dispariţia violenţei. Fiind o societate absolut deschisă, în care libertatea nu cunoştea limite, şi mai ales, fiindcă era virtual creaţia tuturor utilizatorilor, poliţia, justiţia, sistemul – în general – nu aveau ce căuta. Planeta virtuală, creaţie iniţiată de fratele meu Tudor, era, într-un cuvînt, perfectă!

Tocmai asta era problema; cînd Tudor a venit într-o zi în fugă la mine şi mi-a spus că nu mai poate trăi aici, că s-a hotărît să se mute definitiv şi vrea să ştie dacă plec cu el, nu l-am înţeles. Nu am fost niciodată despărţiţi, dar mie nu-mi trebuia să plec nicăieri. Nu mă atrăgea nici America, cu toate că o vizitam destul de des, pentru că de acolo veneau cea mai mare parte a banilor, nici Occidentul european, nici ţările exotice. Doream să vizitez cît mai multe, mai ales că dispuneam de fondurile necesare, o făceam de altfel în fiecare an, dar nu simţeam nici o nevoie să plec din România. Era locul unde mă simţeam cel mai bine, unde eram acasă. A fost, cred, dezamăgit. Mi-a spus-o indirect, servindu-mi maxima “faci cum crezi”. Apoi mi-a spus că nu înţeleg, că el vrea să se mute într-altă parte.

Am rîs ca de o glumă bună, neluîndu-l în serios. S-a supărat şi nu l-am mai putut îmbuna. M-a lăsat apoi cu regretele că nu l-am luat în serios, deşi nu de el am rîs, ci de ideile lui pe care le găseam nejustificate.

Cînd l-am văzut de la fereastră făcîndu-mi semn cu mîna şi urcîndu-se în maşină, nu mi-a mai venit însă să rîd. Am ţipat să stea să mai vorbim, dar a plecat în trombă. Asta s-a întîmplat acum cîteva zile. De atunci nu l-am mai văzut.

Însă astăzi dimineaţă am primit un e-mail de la el, în care mă invita să-l vizitez, spunîndu-mi că nu mai este supărat pe mine. Am pornit spre adresa de unde mi-a trimis e-mail-ul. Am ajuns acolo într-o clipă. I-am găsit trupul neînsufleţit în faţa computerului. Pagina de web la care era deschis era, bineînţeles, cea a planetei vituale, Thudor.

Am zărit pe ecranul monitorului pe cineva făcîndu-mi cu mîna. Abia atunci am înţeles…


[1] Vezi ficţiunea Tlön, Uqbar, Orbis Tertius.

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Planeta virtuală

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: