Piesa de teatru

(For English click here)

Nu știu dacă pot să mărturisesc sau să mă rușinez, dar piesa aceasta de teatru a fost singura care mi‑a plăcut cu atît mai mult cu cît am înțeles mai puțin din ea. Începu­tul acela al ei, mai ales, îmi stăruie în minte aproape ca o obsesie. „De vînzare e moartea asta?”, întrebă. „Nu!”, răspunse ferm.

Nu știu ce metode au folosit actorii sau cine o fi fost consultantul lor, poate un sistem de oglinzi, poate un iluzionist sau poate tehnici moderne, cu ecrane bine as­cunse, oricum e clar că în acel moment am văzut moartea. A apărut brusc, fără ca nimic s‑o prevestească, ca și cînd ar fi fost acolo dintotdeauna și s‑ar fi lăsat văzută doar în clipa în care celălalt a descoperit‑o. Mi‑a înghețat sîn­gele în vine, trebuie să recunosc, pentru că niciodată n‑am crezut că o să apuc să văd moartea înainte de clipa des­tinată mie. Și cu atît mai mult am fost îngrozit, cu cît nu era imaginea scheletică, cu trenă neagră și coasă în mînă, ci o goală, stranie frumusețe, ca de fum, care tremura de parcă lămpile unui televizor alb‑negru vechi se încălziseră prea tare sau poate prea puțin, oricum nu la temperatura care trebuia. Și era cald, nici nu‑mi dădeam seama cît transpiram. Cu siguranță toți ceilalți transpirau la fel de mult, dar nici nu mai știam de existența lor. Eram doar eu, față în față, chiar dacă la cîțiva metri de scena impro­vizată, cu ea. De cîte ori primul rostea „De vînzare e moartea asta?”, imaginea tremura de parcă i‑ar fi fost frică să n‑o vîndă.

Dacă ar fi fost un film, aș fi dat vina pe efectele spe­ciale. Aș fi vrut mai degrabă să fie un desen animat, iar apariția aceea să nu fie așa, ci veselă, să sperie puțin copiii, dar nu mai mult decît mama mașteră din clasicul Albă ca Zăpada, atît de frumos desenat de Disney. Cît mi‑a plăcut acel desen animat… Dar nu, eram la teatru, acto­rii se aflau în fața mea, iar imaginea aceea exista. Cînd primul a luat‑o de mînă și a dat să plece, ca să scape de al doilea, contrastul dintre mîna lui arsă de soare și mîna ei albă a fost atît de mare încît am simțit că mă doare pe mine. Ea l‑a urmat smerită. Era atît de frumoasă învălu­ită în goliciune încît am uitat cine este. Abia cînd a întors capul și a rînjit la mine mi‑am dat seama.

Dar nici actul al doilea nu a fost mai prejos, deși nici acum nu înțeleg cum au reușit să pună toate astea în scenă. Un actor se plimba ca un Hamlet pe bicicletă, perorînd tot felul de cuvinte de neînțeles. La un moment dat apare din spatele cortinei, de fapt prin cortină, printr‑un alt efect special, o tînără îmbrăcată în costum de călărie. Ținea într‑adevăr în mînă o cravașă și călărea o șa care plutea deasupra scenei cam la un metru și ceva. Cînd falsul Hamlet a vorbit cu ea prima oară, tînăra a căzut de pe calul imaginar. Dacă maimuțele în loc să coboare din copaci, a spus el, și ea a devenit atunci maimuță, ar fi sărit în sus, și ea a sărit, oamenii ar fi avut acum aripi, și ei i‑au crescut aripi, și ar fi zburat prin văzduh ca păsările, și ea și‑a luat zborul.

Impresia a fost atît de puternică încît, cu toate că știam că nu este real, mi se părea nu doar real, ci chiar perfect normal. Era, cum să spun, logic. Evoluția ar fi putut avea un alt curs, într‑adevăr, oamenii ar fi putut dezvolta aripi. Nici acum nu e tîrziu, m‑am gîndit, în cîteva milioane de ani am putea. Sau, poate cu ajutorul tehnicii medicale, chiar mai repede.

Firește că acum sînt jenat de gîndurile pe care le‑am avut aseară, dar dacă tot am început o să rămîn în aceeași notă a sincerității. N‑aș vrea totuși să afle logodnica mea, de aceea o să îngrop paginile acestea imediat ce termin. În clipa în care mii de lilieci au intrat în scenă și au început să țipe și să danseze dansul împerecherii, m‑am uitat în jur. Spectatorii o luaseră cu toții razna. Cred că înțelegeți ce vreau să spun cu asta…

Oricum, finalul a fost, cel puțin pentru mine, punctul culminant. Apariția corului tragic, în fine, cor e un fel de a spune, un cuvînt convențional pentru a numi acel per­sonaj colectiv, extrem de important din piesele de teatru, însă aici e impropriu, fiindcă „corul” nu era la fel. De exemplu, modul în care se forma: la început – în timp ce spectatorii își aranjau deloc jenați hainele înapoi pe ei, iar pe scenă un indian cu tenul măsliniu, plin de pene de sus pînă jos, de altfel cred că era îmbrăcat doar în pene, făcea focul, da, în mijlocul scenei! – s‑a zărit mai întîi capul primului membru al „corului”, iar abia după cîteva secunde, restul corpului. Era îmbrăcat ca un călugăr fran­ciscan. Apoi a apărut, tot așa, al doilea, apoi al treilea, și așa mai departe pînă cînd un cor, format din atîția mem­bri încît nu mai aveau loc pe scenă, s‑a format. Stăteau înghesuiți unii într‑alții, iar cei care nu mai încăpeau pluteau lîngă scenă. Și nici unul nu scotea un sunet. Stăteau doar strînși, în jurul focului, privind. Fiecare se simțea privit, fixat, vizat. Nu știam ce vrea să‑mi spună corul tăcut, dar am știut că ar trebui să mă apuce frica. Totuși am încercat să‑mi păstrez sîngele rece, mai ales că focul i‑a cuprins firesc, așa încît toată scena era în flăcări, iar corul era o vîlvătaie nemaipomenită, o mulțime nemișcată de oameni‑flăcări, care se holbau și nu spuneau nimic. Nici o remarcă, nici un gest, nici o respirație. Cînd flă­cările s‑au stins, fără urme de îndoială, pe scena goală, nesfîrșită, un prunc se juca cu degețelele proprii. Creștea într‑un ritm amețitor, astfel că în cîteva secunde a ajuns un tînăr, frumos cum nu aș recunoaște niciodată. Din spatele lui, fără a putea fi zărită pînă atunci, a apărut o tînără și aici pot să recunosc, fără teama că mi s‑ar putea răstălmăci vorbele, era cea mai frumoasă fată pe care am văzut‑o vreodată, fie în viața reală, fie la televizor/cinema. Ea l‑a prins de mînă, gingaș, el a înlănțuit‑o, n‑aș spune protector, deși gestul nu era departe de o asemenea in­terpretare. Mai degrabă drăgăstos. S‑au îmbrățișat și au format un singur trunchi de copac, ale cărui ramuri au acoperit imediat toată scena. Apoi un zgomot uriaș, ca un tunet care ți‑ar fi bubuit direct în creier, s‑a auzit, făcîndu‑i pe toți să‑și pună mîinile la urechi, iar copacul a dispărut, lăsînd scena goală. Așa a rămas timp de minute, poate ore, nici nu mai știu și oricum nu m‑am uitat la ceas, așa cum îmi țineam mîinile pe urechi. După multă vreme, cel puțin așa cred, mi‑am îndepărtat mîinile și am văzut că sînt singur. Complet singur. Iar în loc de scenă, mă holbam la peretele gol din sufrageria mea, perete care de mult timp face obiectul discuțiilor uneori extrem de aprinse, cu ce ar trebui să‑l umplem. Logodnica mea ar fi vrut un tablou al lui Klimt. Eu aș fi vrut un smart TV, dacă se poate 3D, ca să pot rula pe el nu un tablou, ci expoziții întregi, muzee și teatre. Deși după experiența de ieri cred că cel mai bine ar fi să mă limitez la progra­mele lor de televiziune, talk‑show‑uri, jurnale, buletine, analize și contra‑analize, care nu o să‑mi pună niciodată liniștea mentală în pericol, pentru că eu, sincer mărturi­sesc, vreau să mor sănătos, în patul meu, la o sută de ani; nu mă interesează experiențele ieșite din comun, nu vreau să mă deosebesc cu nimic de marea masă a populației. Vreau să fiu un român fericit, dar ce spun eu român: un om de rînd, un cetățean european, dacă nu al lumii, fără întrebări și fără răspunsuri. Nu e mai bine așa, doamnelor și domnilor? Nu asta vrem cu toții?

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Piesa de teatru

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: