Povestirile

Stătea în faţa mea numai într-un maieu subţire şi transparent, prin care i se puteau vedea sînii. Încercam să nu-i privesc, concentrîndu-mi ochii la prietenul ei, care-mi vorbea cuprins de patimă. Pentru el era ceva foarte important, puteam să-mi dau seama de asta, însă nici cum nu puteam să-l ascult. Mă gîndeam doar ce ciudată situaţie, prietena lui e aproape goală în faţa mea, iar el îmi vorbeşte probabil tot despre povestirile sale, pe care speră să i le public. De fapt, totul a început de la aceste povestiri.

Bună ziua, d-le David, mă numesc Iulian Eutropie. Am un manuscris pe care aş dori să vi-l prezint. Sînt vreo cîteva povestiri, dar nu pentru copii, ci pentru copiii din noi… Văd că mă priviţi încruntat, dar vă asigur că dacă o să vă faceţi timp să le citiţi, o să vă daţi seama că…

Aşa l-am cunoscut. Sincer să fiu, aveam mult mai multe manuscrise decît puteam publica. Însă unele dintre ele erau fără nici o valoare, şi era datoria mea să le comunic autonumiţilor autori să se apuce de altceva. Tocmai la modul în care s-o fac mă gîndeam în clipele acelea, cînd soarta a făcut să dea buzna peste mine Iulian Eutropie. Pentru că, dacă unui scriitor talentat, adevărat, poţi să-i spui fără frică ce e bun şi ce nu, ceilalţi nu acceptă nici o critică. Cu atît mai greu vor primi vestea că nu au nimic în comun cu literatura.

Bine. Puteţi lăsa manuscrisul la… era să-i zic la secretară, dar dacă tot era în faţa mea… puteţi să-l lăsaţi aici. Să-mi notez un număr de telefon… Am inclus un CV, să vă fie mai uşor. Acolo am şi numărul de telefon, şi adresa. De fapt, chiar doream să vă invit la masă, prietena mea, Maxima, găteşte excelent şi întotdeauna doreşte, de fapt dorim, să avem invitaţi… Mulţumesc, nu ştiu dacă am timp… Dar nu astăzi neapărat, poate fi oricînd doriţi dumneavoastră.

I-am mulţumit şi l-am asigurat că-l voi suna după ce voi parcurge manuscrisul. Apoi l-am pus deoparte, şi m-am ocupat de cele grabnice, care nu puteau aştepta. Zile întregi au trecut, iar eu am fost atît de ocupat încît nu am apucat nici măcar să-l răsfoiesc.

După nici o săptămînă, pe stradă mă abordează un necunoscut. Abia privindu-l mai bine, văd cine este

Iulian Eutropie, vă mai amintiţi? V-am lăsat un manuscris… Dar ce coincidenţă fericită, să ne întîlnim chiar acum… Aţi reuşit să-l citiţi? Încă nu, dar oricum îl aveam în plan pentru săptămîna viitoare. Apoi o să vă sun… Dar nu se poate, dacă tot ne-am întîlnit. De ce nu acceptaţi o invitaţie la masă, eu locuiesc în apropiere, iar prietena mea abia aşteaptă să vă cunoască, i-am povestit întîlnirea pe care am avut-o şi a fost încîntată… Mulţumesc, însă…

Nu ştiu cum de m-a convins pînă la urmă. Astfel, iată-mă în garsoniera lor, chinuindu-mă să nu mă holbez la sînii prietenei lui, Maxima, rotunzi şi obraznici, aşa cum se văd pe sub maieul acela lung, care-i ajunge aproape pînă la genunchi, în timp ce Iulian Eutropie vorbeşte, gîndesc că e probabil un maieu de plajă, de aceea e atît de lung, şi că nu are pe sub el decît chiloţii, uneori piciorul i se dezveleşte pînă la coapsă, e clar că nu are pantaloni scurţi, fustă ar fi fost absurd, picioarele-i sînt lungi şi bronzate, iar ea nu e urîtă de loc, de fapt, dacă ar fi să spun drept, chiar dacă nu e o frumuseţe ca-n reviste, are un sex-appeal care o recomandă acestora.

Nu vă supăraţi, mă aud vorbind, sînteţi cumva model, fotomodel… Iulian Eutropie se opreşte brusc, şocat de întrerupere. Maxima zîmbeşte larg, arătîndu-mi dinţii de un alb strălucitor, şi declină din cap. Mă întorc imediat spre Iulian şi îl rog să continue. De aceea, mă înţelegeţi, povestirile nu sînt simple poveşti. Ce părere aveţi? Mi se pare extrem de interesant, însă doar din ceea ce mi-aţi povestit nu pot trage o concluzie. Mă înţelegeţi, n-aş vrea să mă pripesc… Desigur! Maxima, mai umple paharul d-lui David.

Maxima se ridică rapid şi îmi umple paharul cu coniac. Cînd se aşează, pentru o clipă, o clipă de neatenţie din partea ei, sau dimpotrivă, voită, maieul se umflă ca luat de vînt, descoperindu-i arcuirea feselor. A fost doar o fracţiune de secundă, însă pot jura că nu avea nimic pe sub maieu. Inima începe să-mi bată puternic, ca de emoţia unei descoperiri uimitoare. Iau repede paharul în mînă, şi beau cu sete din el, ca dintr-o bere. Iulian Eutropie se uită puţin mirat la mine, dar nu spune nimic. Nu cred că a observat incidentul, sau poate ba da? Mă ridic şi mă scuz. De-abia aştept să ies afară, la aer. Îmi dau seama că m-am lăsat manipulat, că m-am înroşit ca un adolescent, că am fost încins ca un cîine ţinut prea mult în lanţ. Parcă n-ai mai fi văzut femeie, îmi reproşez supărat. Dar totuşi, chiar aşa… Încerc să mă gîndesc la altceva, însă nu-mi pot scoate din minte zîmbetul ei larg, sînii plini şi fesele voluptoase. Îmi abat gîndurile de la Maxima la prietena mea, pe care o iubesc şi cu care am petrecut aseară momente intime de neuitat. Reuşesc un moment, apoi imaginea ei pune stăpînire complet pe mine. În timp ce intru în biroul meu, nu mă pot abţine să nu fantazez erotic. O văd cum îmi zîmbeşte, îmbrăcată tot în maieul ei de plajă, transparent. Stă în picioare, în lumină văd că într-adevăr nu are lenjerie intimă de nici un fel. Vorbim. Ar trebui să-ţi iei măcar lenjerie de dantelă. Te-ar excita mai mult? Poate… Să înţeleg că aşa nu eşti destul de încins? Îi zîmbesc, tocmai cînd intră Iulian Eutropie. Bună ziua, spune sec. Aş dori să punem capăt aici colaborării noastre. Am impresia că nu sînteţi serios, că nu m-aţi ascultat şi că nu aţi făcut altceva decît să o dezbrăcaţi din priviri pe Maxima. Îmi pare rău, îi răspund în timp ce-i întind manuscrisul, dar nu mai aveam ce dezbrăca… Se enervează, îmi smulge dosarul din mînă şi pleacă, trîntind uşa. O să vă pară rău, mai apucă să-mi spună.

După o săptămînă am reuşit să uit întîmplarea, şi pe Maxima. Prietena mea era însă la ţară, urma să ne vedem abia peste alte două săptămîni, să mergem la munte; căldura verii mă lovea în cap cu putere. Stăteam pe o terasă, sorbeam dintr-o bere rece, cînd apare brusc în faţa mea. Ar trebui să bei ceai fierbinte. Berea nu face altceva decît să-ţi sporească setea. Ridic ochii şi o privesc. E îmbrăcată într-o fustiţă şi o cămaşă înflorată, descheiată sus la mai mulţi nasturi, iar jos înnodată deasupra buricului. Acum văd că are aici un mic cerceluş. Ia loc, te rog. Mulţumesc, dar nu pot sta. Însă mi-ar prinde bine compania ta. Merg la piscină… Aş veni cu plăcere, însă nu am costum de baie. Nu-ţi trebuie, mergem la o piscină privată… Nici eu nu am… Ce zici, vii? Ar trebui să spun nu, însă nu pot rezista. Încerc totuşi: şi Iulian? Nu mai sîntem împreună. Dacă vii, îţi povestesc tot. Plătesc berea şi plecăm. Mă ia de braţ, familiar. Sînt puţin încurcat, însă privirile pe care le atrage Maxima de data asta mă încîntă. Cînd sînt cu prietena mea, cu cea din prezent sau cu cea dinainte, nu contează, gelozia mă făcea să le cer să se îmbrace cît mai decent. Nu suportam să le admire altcineva. Acum, însă, eram mîndru să am la braţ o frumoasă, magnet al privirilor, şi ce era mai important că nu doar al bărbaţilor!

Am ajuns la o poartă. Un zid înalt ascunde clădirea. Maxima sună. Un bărbat impunător, încruntat, deschide. Zîmbeşte, însă, cînd dă cu ochii de Maxima. E cu mine, îi spune ea, arătînd spre mine. Matahala ne face loc să trecem. Înainte de a intra, trebuie să-mi promiţi că nu o să spui nimănui această adresă… Promit. Ocolim casa, zugrăvită într-un albastru deschis, modernă pe dinafară. În spatele ei, înconjurată de pomi, o piscină, mai degrabă un bazin de înot, poate nu chiar de dimensiunile unui olimpic, dar nici departe. O mulţime de tineri şi tinere stau la soare sau înoată. Sînt toţi goi, toţi frumoşi. Încerc să nu par impresionat, dar simt că se vede. E în regulă, îmi şopteşte, luîndu-mă de mînă. Şi eu am păţit la fel, prima oară. Vino. Mergem la o cabină, suficient de mare încît să încăpem amîndoi fără probleme. Îşi desface cămaşa, lăsînd liberi sînii perfecţi. Apoi, cu aceeaşi naturaleţe îşi dă jos fustiţa, rămînînd în chiloţii de dantelă. O privesc mut, fără să mă mişc. Ai nevoie de ajutor? Nu, mulţumesc. Mă dezbrac şi eu, fericit că de uimit ce sînt, nu am o erecţie. Ieşim. Să înotăm, îmi strigă, alergînd, şi sare în apă. O urmez, rîzînd. Înotăm, cred, vreo douăzeci de minute, poate mai bine. Soarele e încă puternic, şi cînd ieşim, ne uscă şi ne încălzeşte trupurile. Al meu e alb, încă neatins de soare. Al ei e bronzat peste tot. Sclipeşte maroniu în bătaia soarelui. Ar trebui să te dai şi tu, să nu te arzi… Stai aşa, te ajut eu. Cum stau întins pe burtă, mă acoperă pe spate, pe fese, pe picioare, cu ulei de plajă, abia atingîndu-mă. Mîinile ei îmi par petale de vînt. Îi spun cît îi sînt de fine atingerile. Ştiu, pun mare preţ pe astfel de atingeri. Îmi place să ofer ce am pretenţia să primesc!

Nu ştiu cît am stat întinşi la soare. Poate că toată după-amiaza, poate că nu destul. Oricum, ne-a prins seara acolo, şi am plecat printre ultimii. Nu am vorbit cu nimeni altcineva, nu am fost prezentat nimănui. Am plecat la fel de simplu cum am intrat, cu paznicul vilei salutînd-o prieteneşte pe Maxima. Ne-am despărţit chiar acolo, în faţa porţii, după ce mi-a promis că o mă caute la editură.

Cred că am aşteptat-o două sau trei săptămîni. Mi s-a părut o eternitate. Pentru că n-a venit, am plecat la ţară, să o iau pe prietena mea, să mergem la munte. Anul acesta, în Bucegi. Am încercat să par cît mai calm, neschimbat, însă nu cred că am convins-o deplin. E drept că numai o singură dată m-a întrebat ce e, pe cînd eram cu gîndul dus, însă i-am răspuns că am în lucru un volum de povestiri ale unui tip, care sînt foarte interesante, şi mă preocupă. Am fost destul de convingător, probabil, pentru că nu m-a mai întrebat niciodată pe parcursul celor cinci zile cît am stat în concediu. Apoi eu am plecat, iar ea a mai rămas. O invidiam, însă mi-era şi puţin dor de muncă şi, mai ales, speram mult să o reîntîlnesc pe Maxima.

Aşa că, iată-mă întors în biroul în care unii au intrat circumspecţi şi au ieşit veseli, dar alţii au intrat veseli şi au ieşit supăraţi. Mai sînt unii, foarte puţini, care au ieşit triumfători, cei ale căror volume nu numai că au fost acceptate, ci mai ales au fost premiate, discutate, apreciate. Maxima a sosit într-o zi, pe neaşteptate, fără să se anunţe. Mirosea delicat a lăcrămioare, şi iradia puternic sexualitate, prin gesturi, priviri, buze, îmbrăcăminte, prin tot. Nu cred ca în întreaga mea viaţă să mai fii întîlnit vreodată o asemenea femeie încărcată de feminitate. Am încercat să-mi ascund emoţia, şi i-am zîmbit. Ia loc, te rog. Ce surpriză plăcută… nu mă aşteptam să te mai văd… Am fost plecată. Însă acum m-am întors, şi nimic nu ne mai poate despărţi!

M-a luat de mînă şi m-a dus afară. Am alergat pe dealuri, am dansat în discoteci, am băut în baruri, am văzut filme, am ascultat muzică şi am înotat goi, în acel bazin. Au trecut zile şi nopţi de o intensitate atît de mare, încît mi-au părut luni. Timpul s-a condensat la maxim, fiecare clipă a fost exploatată. Nu am mai trecut pe la editură, profitînd şi că e vară şi toţi erau în vacanţă. Am retrăit momente ale adolescenţei mele romantice, cînd am încercat timid primul sărut după o săptămînă nebună. A rîs şi m-a oprit, punîndu-mi degetul pe buze. Am crezut că vrea doar să mă întărîte, să se joace, aşa că am rîs şi eu, şi am mai încercat o dată. S-a retras şi de data aceasta, serioasă. Nu putem face asta! De ce? Noapte bună… A plecat lăsîndu-mă năuc în mijlocul străzii, cu luna rînjind batjocoritoare la mine.

Nu ne-am mai văzut de atunci. M-am despărţit şi de prietena mea, fireşte, nu puteam s-o mai mint. M-am închis în casă şi m-am izolat în muncă, n-am mai ieşit cu prietenii, am devenit sarcastic, acum mi-e mult mai uşor să le spun multor pretendenţi că porţile literaturii le sînt închise, nu mi-a păsat nici de domnişoara aceea, altfel drăguţă, care se voia poetă, poeziile nu erau chiar proaste, dar i-am spus sînt banale, iar editura mea, prin asta a devenit apreciată, nu publică banalităţi, nici dacă te culci cu mine, a ieşit plîngînd şi nu mi-a păsat, a fost o răutate din partea mea, puteam să i-o spun mai elegant, cred că sînt sau pe cale să devin un monstru sau să-mi pierd minţile, şi nu ştiu dacă îmi doresc să redevin cel care am fost sau începe să-mi placă, sînt o victimă călău, niciodată nu m-am simţit atît de mizerabil, şi totuşi atît de bine.

Azi dimineaţă mă pregăteam să ies, cînd în birou a intrat Maxima. O privesc încruntat, fără să spun nimic. Numai faptul că o priveam mă durea, însă nu voiam să i-o arăt. Cred că m-am îndrăgostit de tine. Şi nu planificasem asta… Mă privea cu nişte ochi care mă duceau cu gîndul la o căprioară, dar pentru că nu erau deloc trişti, şi la o tigroaică. Era în privirea ei un amestec de blîndeţe şi ferocitate. Mă fixa şi eram parcă hipnotizat. Eram deja gata să o iert, de fapt o iertasem din clipa în care intrase din nou în biroul meu. Nu mai puteam sta serios, cînd inima îmi sălta de bucurie: Maxima se întorsese la mine! Totuşi, nu am sărit să o strîng în braţe, cum mă îndemnau instinctele, ci i-am oferit raţional un scaun. Aş vrea să ştiu care îţi sînt intenţiile! După ce m-a privit cîteva clipe, a scos din rucsacul atîrnat ştrengăreşte pe umăr, un dosar. L-am recunoscut imediat. Am privit-o. Ai dreptate, e acelaşi dosar. Sînt povestirile mele, însă l-am rugat pe Iulian să ţi le aducă, să-ţi spui părerea. O apreciez enorm, şi eu n-am avut curaj… Însă tu nu le-ai citit, iar Iulian a plecat… Trebuie să ţi le dau, nu mai pot să mă ascund. O să le citeşti? Mi-a întins dosarul, cu mîna ei dragă. I-aş fi sărutat numai gestul, înainte să ajung la mînă. N-am făcut altceva decît să iau dosarul. Cu foarte mare atenţie. Şi o să fiu absolut sincer cu tine, după aceea. O să accepţi verdictul, oricare ar fi? Privirea ei s-a transformat din nou, de data asta blînd-ispititoare. Sper să fie unul pozitiv, totuşi… S-a ridicat de pe scaun şi a venit spre mine, pe neaşteptate. M-a înlănţuit şi m-a sărutat. Apăsat. Ameţitor.

A fost un sărut de vis, la care m-am gîndit mult după ce a plecat, şi din ce în ce mai intens, în timp ce citeam povestirile. Un gînd îşi făcea simţită prezenţa tot mai acut în mintea mea: pînă am terminat dosarul, am realizat că niciodată nu o să pot face dragoste cu Maxima, deşi aş fi făcut orice pentru asta. Mai puţin asta. Povestirile erau banale.

Advertisements

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Povestirile

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: