Pe cărare

Îl vedeam deseori mergînd pe cărare, cu pasul mărunt, adus de spate, încet, încet. De cîte ori îl vedeam mă în­trebam oare unde merge? De unde vine? Niciodată nu l‑am zărit în altă parte și, dacă stau bine să mă gîndesc, e posibil ca de fiecare dată să‑l fi întîlnit cam la aceeași oră, pe înserat, cînd umbrele se îngemănau cu lumina palidă, care se dădea mereu bătută și făcea loc luminii electrice de pe stîlpi. Unul, cel mai aproape de teiul din colț, nu avea niciodată bec. De cîte ori n‑au încercat autoritățile să‑l schimbe, dar seara se ardea din nou, imediat, cu un pocnet scurt. Au încercat să vadă unde e defecțiunea, au schimbat toate firele, tot degeaba. Pînă la urmă au renunțat. Bucuria adolescenților, care aveau nevoie de un loc întunecat pentru a se săruta pe îndelete, în timp ce noi, copiii, ne jucam de‑a v‑ați ascunselea. Seara era întotdeauna mai plăcut, mai straniu. Iar unele ascunzători îmi dădeau furnicături pe spate, dar erau cu atît mai greu de găsit cu cît îți dădeau mai multe fiori. Cine s‑ar fi gîndit, de exemplu, să te caute în tei? Oricine. Dar în podul casei părăsite? Sau, mai ales, în beciul ei? Ni­meni. Erau locuri în care nu mergeam nici ziua, darămite noaptea.

În nopțile de vară, calde și înstelate, nu de puține ori mergeam pe deal, la cazemată, și făceam focul, prăjeam slănină și spuneam povești de groază. Rîdeam de fiecare dată, dar rîsul ne era de multe ori înghețat. O dată, după o astfel de seară, am verificat toate cotloanele camerei, să mă asigur că nu mă pîndește vreun bată‑l crucea. Dar am uitat să mă uit sub pat. Iar după ce am stins lumina, am auzit foșnete. Mi‑am ținut respirația, nici nu mai știu cît, dar cu siguranță mi‑aș fi ținut‑o toată noaptea, numai să scap. Pînă cînd a ieșit de acolo motanul meu, am tras o sperietură de o mai țin minte și acum.

Așa că știam cu toții poveștile cu case bîntuite sau cele cu strigoi. Deși de strigoi nu‑mi era teamă, pentru că bunicul meu spunea că vecina era strigoaie, că nu mai dă vaca lapte. E drept, spunea asta doar după cîteva pahare de țuică. Eu, însă, nu știu dacă era sau nu; ba chiar mer­geam la ea să o ajut la cules merele, avea un măr cu fructe dulci, mari, verzi și roșii, să te lingi pe buze. Iar ea era bătrînă, soțul îi murise și nu avea pe nimeni. Sau poate avea, dar de zgîrcită ce era, nimeni nu o căuta. Iarna ve­nea cu schimbul cînd pe la noi pe‑acasă, cînd pe la alți vecini și nu se mai dădea plecată. Pentru că nu‑și face focul, de zgîrcită, spunea bunicul, și cînd ajunge se bagă direct în pat. Avea, cred, dreptate, pentru că nu‑mi dădea nici un măr, deși munceam pe gratis. Noroc că, imediat ce mă urcam în pom, mîncam pe săturate, de se făcea foc de ciudă. O vedeam cum se consumă, o auzeam cum bate din gură, dar de oprit n‑avea cum să mă oprească.

Advertisements

Totul a fost bine, conform legilor copilăriei, pînă într‑o seară cînd iarăși am uitat de noi jucîndu‑ne de‑a v‑ați ascunselea. Nu știu care a fost neinspiratul care a zis dar ce‑ar fi să mergem dincolo? arătînd cu capul înspre casa părăsită; sau vă e frică? Nici nu cred că era un copil de pe strada noastră, venise cu siguranță de la blocuri, chemat de unul dintre amici sau poate nechemat. Proastă alegere. Cum era să zicem nu? Ne‑am fi făcut de rîs nu numai în fața lui, dar în fața tuturor celorlalți de la blocuri. Rușine mai mare nici că s‑ar fi putut. Noroc că au început să strige părinții după noi, că trecuse iarăși de miezul nopții. Mergem mîine, am spus, ca să ne salvăm onoarea. Mîine!

Dacă n‑aș fi avut febră, m‑aș fi dus. Chiar și așa, eram gata să mă duc, dar am căzut înapoi în pat imediat ce am încercat să mă ridic. Toată copilăria am avut gîtul roșu și febră pînă la injecții cu penicilină, dar niciodată vara și niciodată ca pînă acum. Cred că rușinea că prietenii o să creadă că mă prefac, de frică, mi‑a sporit mai mult febra. Cînd au venit a doua zi să‑mi povestească, deja mă simțeam mai bine. Nu i‑am întrebat niciodată dacă m‑au crezut, pentru că despre noaptea aceea nu am mai vorbit de‑atunci. Nici ei nu au mai deschis subiectul, iar mie mi‑a fost mai ușor să‑l ocolesc.

Oricum, ceva s‑a rupt atunci, un fir invizibil, o legătură secretă. Sau poate numai mi se pare și doar creșteam. Pentru că, deja în vara viitoare, eram toți cu ochii după fete și încercam să le căutăm doar pe ele la jocul de‑a v‑ați ascunselea, pentru a le putea fura cîte un zîmbet. Iar cînd mergeam la film, cu cîtă emoție încercam să le prindem de mînă, cu inima cît un purice bătînd mai să spargă pieptul. Uneori credeam că este sonorul prea tare la filmele indiene care rulau pe atunci, dar erau doar ini­mile noastre de băieți înamorați.

Nici nu‑mi mai amintesc dacă l‑am mai văzut în acea vară, ocupat cum eram să‑mi stăpînesc bătăile inimii. Și nici în următoarea, cînd mă pregăteam de admitere la liceu. Cred că abia în vacanța dintre clasele a noua și a zecea l‑am văzut din nou. Mergea la fel de încet, adus de spate. S‑a uitat lung la mine, cred că pentru prima oară.

Aș fi vrut să‑l întreb de unde vine? unde merge? dar mi‑era jenă, de parcă mă simțeam vinovat că de atîta vreme nu‑l mai văzusem sau nu‑l mai băgasem în seamă. Mă mulțumeam să stau și să‑l privesc, pierdut în gînduri. Apoi, să‑mi văd de tinerețile mele. Anul celălalt, firește, a urmat admiterea în treapta a doua, așa că a mai trecut un an pînă m‑am hotărît să‑mi fac curaj.

De unde vii? l‑am întrebat; încotro mergi așa în fiecare seară?

S‑a oprit puțin, zîmbind. Mă privea de parcă n‑ar fi înțeles întrebările mele. Tăcea și tăceam și eu de‑acum, oarecum stînjenit. Abia într‑un tîrziu, fixîndu‑mă în ochi, mi‑a răspuns cu o întrebare.

– Cînd ți‑e somn, te bagi în pat și dormi?

– Poftim?

– Dacă ar fi să‑ți cari patul cu tine, cînd ți‑ar fi somn, n‑ar trebui decît să‑l pui jos, să te bagi în el și să dormi. Nu?

– Bănuiesc.

Mai mult am îngînat, decît am vorbit. Deja îl priveam nedumerit și începea să‑mi pară rău că n‑am avut de lucru decît să vreau să‑mi astîmpăr curiozitatea. Eram gata să‑l mai întreb ceva sau mai bine să‑i spun seara bună și să plec, cînd a rostit, arătînd spre umeri.

– Și‑atunci, ce‑ai vrea să fac eu cu sicriul ăsta? Sau poate‑l vrei tu?

– Nu, mulțumesc, i‑am răspuns și am plecat pînă nu se răzgîndea.

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Pe cărare

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: