Noaptea

Prima oară am crezut că visez. Dar strigătele se auzeau tot mai clare, tot mai exterioare mie. Pînă la urmă m-am trezit şi am auzit: veneau de afară. Am aprins veioza şi am privit ceasul. Era 2.17. Nu mi-a venit să cred. Nu stăteam într-un cartier liniştit, e drept, dar strigăte atît de puternice, care să mă trezească şi din somnul meu deosebit de greoi, nu am mai auzit. Am mers la fereastră şi am dat jaluzelele la o parte. În raza mea vizuală nu era nimic. Strigătele s-au oprit cîteva clipe, şi eram gata să mă întorc în pat, cînd au reînceput. Am stat şi am analizat opţiunile: 1. să ies pe balcon să-mi măresc cîmpul vizual; 2. să mă întorc în pat şi să încerc să dorm; 3. să sun la poliţie. Într-o ţară normală, orice simplu cetăţean ar fi ales varianta a treia. Mie însă mi se părea cea mai proastă dintre toate. Aşa că, deşi era iarnă, am îmbrăcat paltonul şi am încălţat bocancii şi am ieşit pe balcon. Strada e luminată, aşa că am putut privi în voie. În stînga, nu se vedea nimic. În dreapta, la fel. Peste drum, de cealaltă parte, nimeni. Nu pot fi decît sub balconul meu, unde nu-i pot vedea. Continuă să ţipe, să înjure. Probabil sînt beţi, doi, poate trei bărbaţi. Mă uit la balcoanele vecine. Nimeni nu iese, nimeni nu spune nimic. Şi nu cred că pe ei nu-i deranjează…

Frigul e atît de tăios încît nu pot sta prea mult. Intru înapoi în cameră. Mă aşez pe marginea patului, gîndindu-mă ce să fac mai departe. Aş putea să cobor, să le spun frumos că e noapte, şi că aş vrea să dorm. Sînt convins că o să facă mai mare scandal, cine ştie, poate mă aleg şi cu falca ruptă, sau mai rău, doamne-fereşte, dacă sînt puşi pe harţă, poate scoate unul cuţitul şi mă taie. Nu, e mai bine să nu mă apropiu de ei. De sus, însă, nu le pot spune nimic, nu ne vedem, şi trebuie să urlu la fel de tare să mă fac auzit, ceea ce nu e o soluţie. Astfel de gînduri îmi trec rapid prin minte, nervozitatea punînd stăpînire, încetul cu încetul, pe mine. Sînt nervos pe ceilalţi vecini, mai ales pe cei din partea cealaltă a străzii, care îi pot vedea, le pot atrage atenţia, însă nu o fac, din aceeaşi laşitate pe care sînt nervos acum. Revin asupra gîndului să sun la poliţie. Dar pînă vine poliţia, dacă vine, tot nu o să dorm. Apoi, va trebui să le dau eu declaraţii, să fac plîngere, poate chiar să ajung la tribunal, cine ştie? Oricum, n-o să am linişte cu cei trei, mai ales dacă fac aşa ceva. Sînt tot mai supărat, pe sistem, care nu funcţionează cum trebuie, în slujba cetăţeanului, pe oameni, pentru că nu au nici un bun simţ, pe mine. Mai ales pe mine, pentru că nu am învăţat karate, să cobor şi să le impun liniştea, dacă e nevoie cu forţa.

Atunci mi-a trecut prin minte, ca un fulger, soluţia. Copilărească, e drept, dar s-ar putea să meargă. Am dat fuga în bucătărie, am luat o sticlă, am deschis geamul, m-am asigurat că nu trece nimeni, şi am aruncat-o. Sticla lovind asfaltul după cîteva secunde a fost pentru mine ca o bombă. Indivizii au şovăit cîteva clipe, apoi au început să înjure mai tare, înjurături adresate celui care a aruncat sticla. Adică mie! Atunci n-am mai avut altă soluţie decît să continui. De data asta, am umplut cîteva sticle cu apă, măcar am o şansă să-i stropesc, şi am început să le arunc afară, fără să mă mai uit unde, şi în ce condiţii. Nervozitatea mea atinsese punctul culminant. Nu puteam înţelege cum e posibil ca trei neciopliţi, după ce-mi strică somnul, şi liniştea, mai ales mentală, se comportă ca şi cînd eu i-aş fi deranjat pe ei… Nu-mi mai păsa nici dacă le cădeau sticlele în cap; nu mai doream decît răzbunare. Cred că am aruncat cu totul vreo zece-doisprezece sticle. Apoi m-am oprit, epuizat. Afară, linişte. Am stat, cred, aproape cinci minute, să mă conving că au renunţat, într-adevăr. Fericit, m-am îndreptat spre dormitor. Atunci am auzit zgomote la uşa de la intrare. Aici trebuie să fie, zicea unul. O bufnitură în uşă m-a convins că nu aveau de gînd să sune, şi nici să renunţe. Am avut vreme să alerg în cameră, să scot pistolul şi să trag în ei, tocmai cînd se năpusteau la mine. I-am rănit şi au început să urle.

Urletele lor m-au trezit, şi imediat mi-am dat seama că veneau de afară.

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Noaptea

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: