Operația

Nu știu cum se face de am ajuns aici. Cînd am tușit prima oară am crezut că-mi stă aerul greșit în gît. Și totuși iată-mă pe acest pat de spital, în acest salon care arată ca o sală de așteptare într-o gară. Oamenii vin și pleacă, asistentele, medicii, toți trec pe aici. Sînt prietenoși cu mine, poate pentru că mi-e teamă. Așa sînt eu, mi-e teamă de spitale. Recunosc, de ace cel mai mult. Și atunci am tendința să vorbesc mult, să amîn momentul pe cît posibil.

Dar de data asta nu mai puteam amîna nimic. Doctorița s-a uitat atent în gîtul meu și mi-a spus clar și hotărît:

– Trebuie operat!

Cred că doar la auzul acelor vorbe m-am albit sau poate am albit brusc, pentru că doamna doctor i-a spus unei asistente:

– Adu-i oglinda aceea…

Oglinda era de fapt ca o cutiută mică și verde, rotundă, de bomboane mentolate, cu balamale într-o parte, ca să se deschidă ușor, cu cîte o oglindă pe fiecare parte. A ținut-o în așa fel încît imaginea din gîtul meu se reflecta din prima oglindă în cea de a doua, iar eu puteam să văd în adîncul gîtului meu, dincolo de spatele limbii. Părea un luminiș de zăpadă, o chestie alb-lăptoasă, ca un smoc de vată, cu mici spori ca de mucegai alb, pufos. Nu arăta deloc de speriat, doar ciudat.

– Vedeți, trebuie operat.

Eu, alb ca varul.

– Dar nu vă faceți griji, durează cîteva secunde.

Eu, translucid.

– Nici nu o să simțiți!

Eu, aproape leșinat.

– Ați mîncat ceva în dimineața asta?

Eu, dau din cap că nu.

– Adu dragă ceva de mîncare, se repede doctorița strident la asistentă.

Și cum stăteam eu așa întins pe patul de spital, încep să vină asistente cu salam feliat, învelit în hîrtii de supermarket, cu cașcaval feliat, ambalat în plastic de supermarket, pateu, în conserve de metal, roșii și castraveți, sper că de la piață. Le așează pe toate deasupra mea, pe o față de masă așezată pe mine ca la picnic.

Advertisements

– Serviți, vă rog!

Eu iau o felie de pîine, nici nu știu de unde a apărut, am ratat momentul cînd au adus-o, o ung cu pateu, pun o felie de salam, mai pun una, că mai încape, deasupra așez una de cașcaval, și încep să mușc. Mai completez cu roșii, și încep să prind culoarea lor în obraji. Toată lumea vine în jurul patului meu, și începe să se servească. Deja mă simt mai bine, deși mi se pare ciudat că asistentele își păstrează mănușile chirugicale la mîini. Dar observ că grăsimea de pe salam nu se lipește de mănuși, așa că totul capătă sens.

Un medic vine din spate de undeva, și îmi spune:

– Sînteți gata?

Eu, cu gura plină, aș vrea să-i spun că nu sînt deloc gata, dar am fost învățat că nu e frumos să vorbești cu gura plină, așa că grăbesc pasul la mestecare, făcîndu-i semn cu mîna să aștepte puțin. El stă cu bisturiul și cu un instrument în formă de cleștișor în mîini, așteaptă cîteva secunde, apoi se îndepărtează.

– Revin imediat, spune în timp ce iese din salon.

Termin de mestecat și o întreb pe asistenta de lîngă mine, singura care a mai rămas:

– Dar, ceva anestezie nu faceți?

– Nu trebuie, durează doar cîteva secunde.

– Dar totuși, îi spun, speriat din nou, e totuși o operație.

– Aveam un spray, dar s-a terminat. Ne pare rău…

– Vai de mine, dar am nevoie de spray, măcar să-mi amorțească puțin gîtul, eu nu pot sta așa, pur și simplu, la operație, fără nimic…

Respir, și-i spun dulceag, zîmbindu-i:

– Haideți, vă rog, promit că nu rămîn dator.

Asistenta îmi zîmbește șăgalnic, apoi îmi face complice cu ochiul.

– Veniți cu mine, s-ar putea să mai am eu un spray, pe undeva.

Mă ridic din pat, ca un automat, fără să fi realizat, de emoție, că mîncarea a fost strînsă de pe mine, și o urmez. Merge pe niște coridoare strîmte, deschide uși, intră în camere goale sau pline, pînă cînd într-un final ajungem la ceea ce poate fi numită camera asistentelor. Una dintre ele, probabil, fiindcă aici erau doar patru dulapuri, grele, de metal, moștenite de pe vremea comuniștilor. Asistenta deschide unul și cotrobăie. Scoate victorioasă un spray. Îi atașează un fel de pai subțire.

– Buuun. Deschide gura larg!

Eu, cuminte și fericit, fac ce-mi spune. Ea îmi introduce furtunul acela ca un pai subțire pînă aproape în fundul gîtului, îmi spune să nu mișc, să nu respir, și-mi trimite vreo două pufuri direct pe locul vătămat. Mă înec, firește, și-mi vine să tușesc, dar mă abțin cu greu. Scot totuși mici sunete, înghit în sec, tac. Apoi, îi:

– Mulțumesc!

Aș vrea să-i dau cincizeci de lei, dar hainele mele sînt în salon. Îi spun. Adevărul e că i-aș fi dat oricît pentru anestezia asta!

– Veniți, să ne întoarcem în salon, îmi răspunde ea.

Facem cale întoarsă și întortocheată. O urmez ca un cățeluș, în timp ce simt cum nu-mi mai simt gîtul. Sînt atît de fericit că mi-a amorțit. Acum sînt gata de operație.

Ajungem în sfîrșit în salon, și mă așez pe pat. Cîteva asistente sosesc cu tot felul de aparate, unele mai sofisticate, altele mai simple; unul clar are rolul de aspirator de fluide, datorită furtunului spiralat atașat.

– Are capătul de unică folosință? întreb.

Ele se uită la mine, gen „Ce întrebare mai e și asta? Firește!” așa că mai bine tac, rușinat.

După ce mă înconjoară de aparatură, pleacă.

– Domnul doctor o să vină imediat, să vă opereze.

Rămîn singur în salon, singur cu gîndurile mele. Și cu amorțeala gîtului meu. Parcă începe să scadă în intensitate. Poate mi se pare. Mă lungesc în pat. Mă simt obosit, dar nu aș vrea să adorm. Mă uit pe pereți, încerc să fredonez în cap o melodie. Nu-mi prea iese, așa că mai bine renunț. Aștept.

Se deschide ușa. Tresar. Nu e chirurgul, e fiul meu cel mare, olimpic la biologie. După ce termină liceul o să urmeze facultatea de medicină. E bine.

– Ce faci, cum te simți? Ai terminat deja?

– Nici nu am început, îi spun resemnat. Cred că au uitat de mine.

Nici anestezia nu mai are efect. Simt cum mă cuprinde deznădejdea din nou.

– Hai să mergem, îi spun.

Îmbrac hainele direct peste pijamale, nu mai am răbdare să mă schimb.

Ieșim pe coridor. 

Nu e nimeni, nu ne întreabă nimeni de nimic. Spitalul parcă e gol.

– Mai era cineva cînd ai venit? îl întreb. Sau au plecat toți?

– Nu știu, dar eu n-am întîlnit pe nimeni.

Dau din cap, și ne continuăm drumul. Ieșim nestingheriți din spital. Îmi simt din nou gîtul, la capacitate maximă. Dar nici nu mă mai gîndesc la puful din gîtul meu, nu-l simt, nu mă deranjează deloc.

Ne îndreptăm spre casa mea părintească. Se vede de pe pod, neschimbată.

– Să vedem, îi spun fiului, o fi bunica ta acasă, sau e la cimitir?

Poarta e încuiată.

– Mda, iată răspunsul.

Îmi privesc băiatul. Ce să facem? mă gîndesc. Să mergem și noi pînă pe deal, în cimitir? Mă uit la el, și dintr-odată realizez:

– Aoleu, îi spun crispat. Am uitat să-i dau asistentei banii pentru anestezie!

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Operația

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: