Jurnalul pierdut

(For English click here)

Îți dai seama, mi‑a spus, cît de îngrozit am fost să aud una ca asta. Chiar și acum, după atîta amar de vreme, încă mai simt furnicături pe șira spinării. Pentru că nu aveam cum să aflu dacă este o capcană sau tipul chiar vorbea serios. Îți poți închipui, chiar dacă ești tînăr, cum stăteau lucrurile pe atunci: trecuseră doar cîteva luni de cînd bunul meu prieten, Ioan, hotărîse să rămînă în Italia. Iar de atunci, Securitatea parcă înnebunise mai tare. Anchetele nu se mai opreau, și nu erau anchetați doar membrii familiei, îți pot spune și ei despre experiența lor, dar și prietenii, iar eu nu făceam excepție. La început mă luau cu binișorul, apoi treceau la amenințări, în fine, nu vreau să‑mi mai amintesc toate amănuntele, apoi la pro­misiuni, știi tu, gen: tovarășe, dacă colaborezi îți dăm ce vrei tu. Vrei postul de director al teatrului? Ți‑l dăm. Vrei să fii profesor universitar? Se rezolvă. Sau poate vrei să călătorești la vreo conferință în Germania? Știi că se poate și asta, firește, însoțit, date fiind anteceden­tele… Ăăă, ce spuneam? Așa, ziceau ei antecedente, dar eu nu aveam nici un antecedent, îmi vedeam de treaba mea, predam română la țară, unde primisem repartiția, și eram mulțumit că fusesem lăsat în pace. Chiar dacă eram prieten cu Ioan, eu scăpasem de „dragostea” lor, fiindcă, vezi bine, probabil, zic și eu acum, nu eram nici atît de genial ca el, nici atît de reacționar. Poți să o numești lașitate, dar îmi ziceam mereu că dacă stau cuminte în banca mea și‑mi văd de treabă, o să mă lase în pace… Se pare că m‑am înșelat… Firește, nu‑l învinovățesc pe Ioan, Doamne ferește, bine a făcut că a rămas, ce era să facă aici, un om cu mintea lui? Dar, nici nu pot să nu remarc că dacă nu ar fi rămas, nu aș fi fost, probabil, niciodată anchetat. Deși, cine știe, cu nebunii ăștia, orice e posibil, ar fi găsit ei un motiv, dacă ar fi vrut. Sau, ce, parcă aveau nevoie de motive? Erau stăpînii, făceau ce voiau și dacă aveau chef să mă ancheteze doar pentru că existam, o făceau, nu‑i așa? Corect, deci nu învinovățesc pe nimeni. Adică, pardon, nu‑l învinovățesc pe el sau pe mine; dar îi învinovățesc pe ei! Nu vreau să aud scuze că ei doar își făceau datoria, munca ingrată pe care le‑o cerea par­tidul etc. Nimeni nu‑i obliga să fie niște pramatii, niște bestii, niște teroriști. Adevărați teroriști, și ei, și milițienii, și turnătorii. Știi, de fapt, ce era cel mai trist? Că nu știai dacă aproapele tău nu cumva este ciripitor… Uite, de exemplu, la mine la școală. Habar n‑am cine era omul lor, cine le‑a spus tot ce am făcut, tot ce am vorbit, deși nu am făcut nimic, nu am vorbit nimic…

Advertisements
Advertisements

Așa că îți dai seama ce groază m‑a cuprins. Încă mai aveam vii în minte orele nesfîrșite petrecute în camera aceea goală, cu pereții cu igrasie pînă la mijloc, doar cu un scaun pe care stătea tovarășul care ancheta și unul strîmb pentru mine, la masa aceea deprimantă, pe care se găseau doar foile unde, chipurile, trebuia să‑mi scriu mărturisi­rea. Ce să mărturisesc? N‑am făcut nimic, le spuneam. Mă scuzați, nu vreau să par lipsit de respect, tovarășe, dar chiar nu știu ce să spun. Cînd trîntea cu pumnul în masă tovarășul, îmi stătea inima în loc. Cred că sînt norocos că nu am luat nici o lovitură, nu știu cum de am scăpat. Poate știau și ei că într‑adevăr nu știu nimic și voiau doar să‑mi amintească, în caz că aș fi uitat vreodată – cum aș putea uita? – cine este șeful, stăpînul! Dar, să revin… Așadar nici nu trecuseră – cît? – vreo două luni de la ultima anchetă, cînd mă sună tipul ăsta, cu vocea lui înceată și gravă, care numai încredere nu‑mi inspira. Și‑mi spune, îți vine să crezi? Că a dat de urma unui jurnal interbelic, considerat pierdut, care m‑ar fi interesat: dacă nu pe dum­neavoastră, atunci cu siguranță pe prietenul dumneavoas­tră, Ioan, știți dumneavoastră care. Prima dată am crezut că e o glumă proastă, abia apoi m‑am îngrozit cînd am realizat că pot fi ei. Și am închis, normal. Dar tipul era insistent, m‑a sunat din nou. Nu închideți, vă rog, mi‑a spus, nu vorbesc prostii. Trebuie să ne întîlnim, ca să vă dovedesc asta. Dar vă dați seama, mi‑a mai spus, că dacă telefonul dumneavoastră este ascultat, îmi pun viața în pericol. Așa că vă rog, mergeți diseară, la ora 7 fix, la telefonul public din colț, o să vă sun pe acel număr. De parcă ăla nu putea fi ascultat, ha. Îți dai seama, m‑am foit, m‑am chinuit toată după‑masa. Ce mai era și asta? Ce jurnal? Și de ce l‑ar fi interesat pe Ioan? Dar, la urma urmei, cui îi păsa, Ioan era în Italia, bine‑mersi, iar eu eram în vizorul Securității. Atît așteptau, să calc pe bec… Și, să zicem că ar fi fost adevărat, că omul nu era de‑al lor, ci chiar avea să‑mi dea ceva pentru Ioan, cum puteam eu să‑i trimit mai departe, fără să‑mi pun propria‑mi viață în pericol. Auzi, cine vorbea de pericol, un individ pe care nu‑l cunoșteam și care el mă suna pe mine, trans­formîndu‑mă într‑o țintă. De ce eu? Doar pentru că eram un prieten, chiar dacă unul destul de apropiat. Sau mai degrabă un discipol, trebuie să recunosc, fiindcă întot­deauna am avut ceva de învățat de la el. La orice curs, în orice discuție, dacă era acolo, era imposibil să nu vină cu o interpretare proprie, cu un detaliu nemaiîntîlnit, cu o nuanță clarificatoare, chiar dacă de multe ori răsturna perspectiva complet. Nu, pe omul acesta nu aveai cum să fii supărat, dacă erai sincer cu tine însuți. Era la o distanță imensă de noi, era probabil mai aproape de maestrul său… Atunci, m‑a străfulgerat ideea. Dar nu, era imposibil, era imposibil. Nu! Securitatea ar fi știut prima de existența lui, dacă ar fi fost… Nu, cum să fie? Dar, nu mă puteam opri: și, totuși, dacă? La urma urmei, nimic nu e impo­sibil și nici chiar Securitatea nu era atotputernică. Știam din surse credibile că încă mai exista neprins cel puțin un membru al rezistenței din Munți. Dacă asta era posi­bil, atunci Securitatea nu era atotștiutoare. Poate, doar poate, asta le‑a scăpat, de asemenea. Așa că, poți să crezi?, hm, m‑am hotărît să mă duc. Îhî. Da. Și m‑am dus. La 7 PM eram în cabina telefonică. La șapte și cinci deja tremuram. La și zece îmi făceam griji, iar la și un sfert fugeam de acolo de parcă urma să cadă bomba. Noroc că era deja noapte și chiar dacă îmi înghețaseră picioarele, acum că alergam, începeam să mă încălzesc. Desigur, nu am fugit decît cîțiva metri, oricum nu sînt prea sportiv, dar nici nu voiam să atrag atenția. Atîta antrenament aveam și eu, obișnuit cu fuga după troleu dimineața, ca să nu cumva să pierd personalul cu care făceam naveta la lucru, ca toată clasa muncitoare. Așa că m‑am oprit din alergat, dar am continuat să merg. Nu m‑am oprit acasă, eram sigur că dacă sînt urmărit, cel mai bun lucru e să nu mă duc acasă. Poate mă pierd din vedere pe străduțe, mă gîndeam. Sau poate se plictisesc… Așa că mergeam, nu repede, dar nici încet, atent la toate mișcările din jur. Dar nu era nici una. Doar cîte un lătrat de cîine, cîte un scîrțîit de ușă. Dar nu mă urmărea nimeni, m‑am convins după ce am mers cam vreo douăzeci de minute. Așa că m‑am întors acasă, într‑un sfîrșit.

Am adormit învelit, ca de obicei, cu plapuma și pătura, cu treningul peste pijamale, dar imediat am sărit speriat. Nu înțelegeam de ce sună telefonul la ora aceea. Îl priveam și nu știam ce să fac. Să răspund sau nu? Insista, așa că am răspuns. Îmi cer scuze, mi‑a șoptit vocea aceea, dar am fost urmărit și nu am vrut să vă pun în primejdie. De aceea nu v‑am mai sunat, însă să știți că dacă mai vreți, mai încerc mîine la aceeași oră, în același loc. Și a închis. Am rămas mut. Faptul că mă suna după ce scăpase de urmăritori îmi dovedea buna sa credință. Adică, stai puțin, dacă nu era nici un urmăritor, ci doar inventa ca să mă facă să am încredere? Și, cum adică, dacă mai vreau? Dar cînd am vrut eu vreodată? Ce, eu l‑am căutat pe el? Nu, nu o să mai cad încă o dată în cursa asta. Nu o să merg niciunde. Se apropie Crăciunul, mai bine stau acasă și îmi fac niște podoabe pentru brad, din hîrtie glasată, cum am învățat pe cînd eram eu elev. Apoi, în Ajun, aștept cuminte copiii să vină să mă colinde, în fiecare an o fac. Ce lipsă am eu să merg noaptea prin cabine telefonice, ca să aștept să mă sune un necunoscut? Și așa am adormit, gîndindu‑mă la toate astea. Nu‑mi mai amintesc ce am visat în noaptea aceea, dar știu sigur că dimineața m‑am trezit cu gura uscată, de parcă aș fi alergat toată noaptea sau de parcă ar fi fost prea cald în garsonieră. Oricîtă apă aș fi băut, nu‑mi mai trecea setea. Deoarece curiozi­tatea îmi era mai mare decît frica. Dar dacă, mă tot întrebam… Așa că m‑am dus. Hm, poți zîmbi, și mie îmi vine să zîmbesc acum, dar atunci m‑am dus cu inima cît un purice. Aproape ca o fantomă. Nici nu sînt sigur că nu m‑am transformat într‑o umbră tot drumul, într‑un spec­tru. Am ajuns exact la 7 fix, tocmai cînd telefonul a în­ceput să sune. De data asta am reușit să‑i pierd, mi‑a spus vocea după ce am confirmat că sînt eu. Sper că acum mă credeți și nu mă mai bănuiți de colaborare… Nu știu ce să cred încă, i‑am răspuns. Deocamdată totul este posibil, orice este posibil. Dacă sînteți cumva… Dacă aș fi, mi‑a spus, acum erați deja arestat. Asta m‑a convins, avea dreptate. M‑ar fi umflat ăștia din clipa în care aș fi deschis ușa cabinei sau măcar în cea de‑a doua, cînd am ridicat receptorul. Dar nu au făcut‑o și iată‑mă, încă întreg, vorbind la telefon cu un necunoscut despre un presupus jurnal. Știu ce gîndiți, mi‑a spus, cum este posibil să existe jurnalul acesta și el să nu fie în posesia Securității.

Avea din nou dreptate. Ei bine, a continuat, n‑am spus chiar asta. Am spus doar că i‑am dat de urmă. Și, aș putea să mă laud, dar nu e cazul, dețin o copie a lui. O copie, aproape am strigat? Cum este posibil să existe copii? Probabil, mi‑a răspuns, cine l‑a avut în grijă știa cît e de important, iar ca să se asigure că nu se va pierde, și se vede că a avut dreptate fiindcă Securitatea a avut grijă să‑l facă să dispară, l‑a bătut la mașină. Eu am copia scrisă la indigo. Adică, vreți să spuneți că mai este, pe lîngă manuscris, și o copie, ăăă, originală, bătută la mașină? Exact. Și este jurnalul la care mă gîndesc eu? Sînt convins că vă gîndiți exact la jurnalul care este, fără îndoială. Al lui…? Șșt! mi‑a spus repede, fără nume la telefon. Poate e un telefon sigur, dar, chiar și așa, este mai bine să nu spunem nume care ar putea produce nu doar furtuni, ci adevărate cataclisme! Cel mai bine ar fi să ne întîlnim. Să ne întîlnim? aproape am strigat din nou. Domnule, ce se întîmplă cu dumneavoastră? Păstrați‑vă calmul. Firește, trebuie să ne întîlnim, cum altfel? Da, da, aveți dreptate, am murmurat. Îmi cer scuze. Domnule? Nu mi‑a răspuns cîteva clipe, apoi am auzit. E în regulă, a trecut un bărbat, dar nici nu s‑a uitat la mine. Deși nu ar fi fost oare normal să‑mi arunce măcar o privire? Mă scuzați, mai bine mai vorbim încă o dată, mîine, tot așa. Și a închis. Parcă îl vedeam cum grăbește pasul în direcția opusă bărbatului. Dar îmi spusese domnule. Așa ceva nu mai auzisem, de cîtă vreme? De prea multă… Era o blasfemie, o trădare și numai să gîndești atît de burghez.

M‑am întors acasă plin de gînduri, dar și de speranță. Dacă într‑adevăr era un domn, unul dintre ultimii domni, poate că era vremea să încep să am încredere în el. Dar asta nu însemna că nu trebuia să fiu cu ochii nu doar în patru, ci în opt, pentru că Securitatea avea ochi mult mai mulți, chiar peste tot. Iar de urechi, nici nu mai trebuie să‑ți spun, știi că și pereții aveau. Am adormit greu în noaptea aceea, probabil și pentru că nu mai aveam nimic în frigider și mă chinuisem să‑mi amețesc foamea cu un ceai, dar nu prea ținea. Din păcate, de dimineață nu mai prinsesem pîine și renunțasem să mai stau la încă o coadă, mai ales că mereu se găseau oameni care mi se băgau în față. Nu știu cum se face, dar niciodată n‑am reușit să‑mi țin ca lumea rîndul. Poate sînt prea aerian, poate mă las păcălit, cine știe… Oricum, după cum spuneam, am dor­mit ca naiba și m‑am trezit de fapt mai obosit decît mă culcasem. Toată ziua am fost ca teleghidat, așteptînd seara. Faptul că mîine era Ajunul nu mă motiva deloc să fac ce se face de obicei: să merg să‑mi cumpăr un brăduț sau măcar o creangă, dacă tot sînt singur și fără copii. Dar știi, sărbătorile trebuie ținute și dacă ești singur, acum știu asta, dar atunci eram atît de încălzit de ideea că urma să vorbesc din nou la telefon, să stabilim o întîlnire și să ajung la jurnal, încît credeam că o să iau foc. Am ieșit să mă răcoresc și totodată să‑mi cumpăr pîine. Am stat cîteva ore la cozi, dar am reușit să cumpăr una și jumătate, se dădea porție triplă, pentru că urma să fie închis două zile. Nici nu‑ți poți închipui cîtă fericire era într‑un fapt atît de simplu cum ar fi să ai pîine pe masă… Știu că gospo­dinele făceau sarmale, și mama mea făcea înainte, Dum­nezeu s‑o odihnească, dar eu nu știu să fac. Așa că m‑am mulțumit cu o ciorbă de fasole cu un adidas de porc, măcar dacă ar fi fost afumat; dar am avut ceapă roșie, așa că nu mă pot plînge. În fine, pînă am făcut ciorba, pînă am mîncat, a venit ora să plec. Din nou ca o fantomă, mă strecuram pe lîngă cele cîteva clădiri care mă despărțeau de cabina telefonică. Mi s‑a părut că aud mișcare și m‑am făcut una cu zidul. Nu, erau doar doi copii, porniți probabil la colindat. Mi‑am amintit atunci de copiii mei, o să vină și ei, sper că nu chiar acum, n‑aș vrea să nu mă găsească acasă, cine știe unde s‑ar auzi și cum s‑ar putea interpreta. Oricum, nu ar fi dat bine și sigur cineva ar fi aflat și ar fi pus întrebări. Unde ai fost, tovarășe profesor, de nu te‑au găsit copiii acasă? ar fi întrebat părînd cît mai plictisit și dezinteresat tovarășul director. Ceea ce era o contradicție, fiindcă normal colindatul era despre nașterea lui Iisus, normal că știi, dar religia era contestată de regim, cel puțin pe față, pentru că așa cum știi, era de fapt tolerată pe din dos. De fapt, cred că era o înțelegere între ei, mai‑marii… mă înțelegi… Dar să revin la cabina mea. Am ajuns cu bine și telefonul a sunat la fix. Mîine la gară, mi‑a spus, ia trenul spre Brașov. Este un accelerat la 11.35, are și vagon restaurant. Ne vedem acolo. Succes și aveți grijă!

Și a închis. Acolo? Adică în gară? Nu, probabil că în vagonul restaurant. Nici nu mi‑a spus cum îl recunosc. Ce mă fac? Am început să mă tîngui în minte, în drumul spre casă, de toată nebunia asta în care eram băgat și de care nu puteam să scap, nu voiam să scap. Nu voiam să merg și totuși a doua zi m‑am trezit pe peron… Mă uitam împrejur și toată lumea mi se părea suspectă. Aveam im­presia că toți au aflat, că toți sînt securiști sau turnători. Normal, oamenii își vedeau de treabă, dar eu îi priveam pe toți cu suspiciune. Poate asta m‑a salvat. Fiindcă, da, așa e, nu am urcat în tren. L‑am privit cum pleacă, de parcă eram o stană de piatră. Cînd în sfîrșit nu l‑am mai văzut, am făcut stînga‑mprejur drept în brațele larg des­chise ale milițienilor. Nu știu de unde și cînd apăruseră acolo, dar erau trei în spatele meu, doi în față. Plus cei doi bărbați cu ochi albaștri, care mi‑au spus să mergem. În beciul clădirii unde am fost dus mi‑au spus că știu totul, că l‑au prins și pe „prietenul” meu, dar că nu au găsit jurnalul. Unde este, mă întrebau pe rînd, cu toate felurile de nuanțe violente în voce. Eram îngrozit așa că nu știu cum de am răspuns, ceea ce m‑a șocat și pe mine, nu numai pe ei: dacă știți totul, atunci știți că n‑am apu­cat să mă întîlnesc cu tovarășul acela, așadar habar n‑am unde e așa‑zisul jurnal, de care sincer mă îndoiesc că există, cred că totul a fost o mizerabilă înscenare nereușită, așa că să terminăm cu circul ăsta și să mă lăsați să plec. Securistul s‑a făcut în toate culorile și a amuțit, gardianul în schimb a știut ce e de făcut și mi‑a ars una de am zburat de pe scaun direct în perete, care mi‑a mai dat și el una în cap. Îți dai seama că, firav cum sînt, era să‑mi pierd cunoștința, noroc cu gardianul care m‑a ajutat cu un picior să‑mi revin și îl vedeam venind pe următorul, ca să fie cu soț. Însă anchetatorul meu l‑a oprit. M‑am mi­rat și eu, dar mai tare torționarul, însă nu a avut ce face. Poți să pleci, mi‑a spus, dar să nu crezi că scapi. O să te mai chemăm! Și a părăsit încăperea. Iar eu, sprijinindu‑mă de pereți, am ieșit. Aerul rece, geros, m‑a remontat puțin și, chiar dacă simțeam că parcă mă lovise trenul, am ajuns acasă, certîndu‑mă că m‑am lăsat prins în acest joc. Vezi tu, folosesc cuvîntul „joc”, pentru că așa‑mi vine, dar era un joc adevărat, pe viață și pe moarte. Tu ai noroc că ești tînăr și ai prins abia cîțiva ani, chiar, cînd te‑ai născut, prin ’78‑’80? În ’73, hm, arăți mai tînăr, dar chiar și așa, erai doar un copil, în fine, un adolescent, la Revoluție.

Dar asta nu contează, ci faptul că am fost lăsat în pace de‑atunci, înțelegi, nici o altă anchetă, nici o amenințare, nimic. Eram sigur că sînt urmărit pas cu pas, de aceea nu făceam nici unul. Mergeam la școală, îmi țineam strict orele, în pauze mă plimbam, nu interacționam cu nimeni. La început colegii au comentat, apoi s‑au obișnuit cu mine fiind un lup de stepă și m‑au lăsat în pace. Iar cînd a venit și a trecut Revoluția, am rămas la fel mult timp după… Toate întîmplările astea m‑au transformat, m‑au alienat, adică probabil și‑au atins scopul. Singurul fapt care m‑a scos din letargie a fost un telefon pe care l‑am primit într‑o seară caldă de la sfîrșitul primăverii, la doi ani după Revoluție. Domnule profesor, vă mai amintiți de mine? Am rămas mut, nu știam dacă să exclam de bucurie sau de furie. Știu că mă considerați vinovat, mi‑a spus parcă ghicind, dar credeți‑mă că nu v‑am întins nici o cursă. Nu știu cum au aflat, dar au aflat. I‑am văzut în gară, atunci, dar nu mai puteam să vă previn. Însă pe mine nu m‑au prins, deși m‑au hăituit ca pe un cîine toată viața. Nu am coborît la Brașov și i‑am văzut de pe geam cum se agită; am mers pînă la Cluj, am acolo cîțiva prieteni rămași din studenție. Am fost îngrozit ca și dumneavoas­tră, credeți‑mă, ba și mai și: dacă m‑ar fi prins cu jurna­lul asupra mea, nu cred că aș mai fi scăpat cu viață. Așa că nu am făcut altceva decît să mă ascund toată viața. Nu am mai avut curajul să contactez pe nimeni, așa cum am făcut‑o cu dumneavoastră. Mă simțeam eu vinovat de răul care vi s‑a întîmplat, nu nebunia sistemului, și nu mai voiam să provoc asemenea pagube încă o dată. Poate că am fost laș, poate că nu trebuia să o fac, poate că ar fi fost mai bine să insist. Deși, după ultimele evenimente petrecute, probabil că n‑ar fi trebuit să fac nimic… Ce evenimente? Nu știu la ce vă referiți, i‑am răspuns, nu știu dacă ați aflat, dar trăiesc într‑o izolare completă, mulțumită acțiunii dumneavoastră… Îmi pare, încă o dată, sincer rău, mi‑a șoptit. Simțeam că vocea‑i era sinceră, dar și deosebit de tristă, de o amărăciune care depășea necazul pe care mi l‑a provocat, firește nu direct, ci prin intermediul acelui malefic aparat al Securității. Așa că m‑am trezit întrebîndu‑l eu: sînteți OK? Nu, nu sînt. Dar, dacă n‑ați aflat, poate ar fi mai bine să nu vă spun… Să‑mi spuneți ce? Păi, vedeți dumneavoastră, am reușit pînă la urmă, printr‑un prieten, să trimit afară copia jur­nalului, cam cu o lună înainte de Revoluție. Dacă știam aș fi așteptat, dar de unde era să știu?… Nimeni nu știa, adică în fine, în afara unora… probabil. Habar nu am de traseul jurnalului, dar probabil că n‑a ajuns la destinație decît luna trecută. Misterioase sînt căile… În fine, știu doar că prietenul meu, ajuns în Germania, l‑a dat unui amic care mergea la Paris. De acolo, Dumnezeu știe! Cert este că jurnalul a fost vînat mereu, tot timpul cu un pas în urmă, prietenul mi‑a confirmat că a fost sunat în Germania de un așa‑zis reporter care voia să‑i ia un in­terviu referitor la Revoluția din România, la sistemul comunist, în fine, acum că se putea exprima liber etc., totul s‑a derulat ca la carte, a venit cu aparatură, cu tot ce trebuie, numai că l‑a un moment dat l‑a întrebat ce știți de un celebru jurnal din perioada interbelică, consi­derat de mulți pierdut, dar care se pare că există într‑o copie? Prietenul meu, nu are rost să‑i dau numele, a rămas tablou. De unde știa reporterul toate astea? Atunci l‑a străfulgerat ideea și nu a spus decît că nu știe despre ce vorbește. În fine, mascarada a mai continuat puțin, inter­viul s‑a terminat apoi repede, iar a doua zi cînd s‑a întors de la muncă prietenul și‑a găsit apartamentul întors pe dos. Furaseră un casetofon, ca să pară un jaf, dar prietenul meu știa ce căutaseră cu adevărat hoții. Așa că l‑a preve­nit pe amicul din Franța, care i‑a spus că i s‑a părut lui că a fost urmărit de un individ cu o seară înainte. Așa că a considerat mai bine să plece. A dispărut. Vreme de cîteva luni nu s‑a mai știut nimic de el. Ca atare, am pierdut și urma jurnalului. Dar ce s‑a întîmplat luna trecută mă face să cred că jurnalul pierdut a ajuns la destinatar. Desigur, nu am nici o dovadă, dar altfel nu‑mi explic ce s‑a petre­cut acolo… Ceea ce trebuia să fie o bogăție pentru cultura noastră, o revelație a adevărului – vă dați seama că nu doar cel istoric s‑a dovedit a fi o mare nenorocire, pentru mine, pentru dumneavoastră, dar mai ales pentru Ioan.

Chiar nu știți nimic? Uf, cum să vă spun oare? Cel mai bine ar fi să o fac direct… Ioan a fost asasinat. Chiar în Universitatea unde s‑a dus să‑și urmeze magistrul, al că­rui jurnal pierdut probabil că îi parvenise…

Am închis, dărîmat de veste. Cum era posibil? Ioan, asasinat? M‑am prăbușit pe un scaun, am stat ore întregi acolo, nemișcat. Apoi, am știut. M‑am ridicat și am știut ce trebuie să fac. Și de atunci am început căutarea, fără oprire. Acum, simt că nu mai pot. Sînt prea bătrîn și prea obosit. După ce anul trecut ți‑am citit cartea, am știut că a venit vremea, dragul meu, să‑ți predau ștafeta. În cutia asta vei găsi toate documentele, toate probele și toate mărturiile pe care le‑am strîns de‑a lungul acestor douăzeci de ani. Este vremea să mă retrag și să te las pe tine mai departe. Fiindcă dacă blestematul acela de jur­nal există, și sînt convins că mai este o copie, undeva, fie în România, fie în America, trebuie să‑l găsești și să‑l faci public, ca să scăpăm odată pentru totdeauna de apă­sarea asta!

Ei bine, asta intenționez să fac.

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Jurnalul pierdut

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: