Insomnia

(For English click here)

Mircea s-a trezit în puterea nopţii şi nu a mai putut adormi. De ce i-a fost frică, n-a scăpat nici în noaptea astea. Dar acum, faţă de alte dăţi, îşi simţea capul greu, ca într-o mahmureală. Se foia în pat fără să-şi găsească locul, iar cînd Sorana mişcă lîngă el, îşi dădu seama. O s-o trezesc, îşi spuse, şi se ridică încet, pe nesimţite, ca o pisică ce pîndeşte un porumbel, viitoare hrană. Însă lui nu-i venea să mănînce. După cîteva ore chinuite de stat pe canapea, luă o carte şi încercă să citească. Dar, după cîteva rînduri, ochii îl pişcau atît de tare încît nu mai putea nici să-i ţină deschişi. La baie îi udă din belşug cu apă rece, şi parcă se simţi mai bine. Dar nu ştia ce să mai facă. Senzaţia de somn neîmplinit, de odihnă întreruptă brusc, era asemenea unei dureri în toţi muşchii ca o febră gripală. Ivirea zorilor îi aduse o provizorie stare de linişte. Pînă seara următoare, cînd nu mai putu adormi deloc. De data aceasta nu-i mai putu ascunde Soranei problema, care se trezi pe la miezul nopţii, nedumerită, dacă nu chiar puţin speriată că nu-l găsi în pat, lîngă ea. Ce s-a întîmplat, îl întrebă? Nu pot dormi, îi răspunse, punîndu-şi capul în poala ei. Tînăra îl strînse cu braţele, protectiv. Îi mîngîia părul, sperînd că-i va aduce alinare. Vedea însă pe chipul său muncit neputinţa. Mîine o să mergem la medic, îi spuse, o să găsim noi un leac. Îl sărută, şi buzele ei îi răcoriră tîmplele. Dimineaţa i-a găsit aşa, strînşi unul într-altul, ca pe nişte camarazi de arme în tranşee, în iernile geroase de pe un absurd front.

Advertisements

În timp ce Mircea făcea un duş, Sorana vorbea cu mama ei, un reputat neurochirururg din capitală. Pe cineva la Braşov nu ne poţi recomanda, o întreba? Crezi că trebuie să venim la Bucureşti pentru o insomnie? Bine, cum spui tu. Mulţumesc, te pup. Pa.

La 10.30 erau deja în gară. La 11 trenul ieşea din Braşov, îndreptîndu-se încet spre munţi. Crucea din Bucegi se vedea în depărtare, în vîrf, semeaţă, printre norii pufoşi ai dimineţii de început de vară. Mi-e dor de munte, i-a spus Sorana. Deşi sîntem lîngă ei, nici nu mai ţin minte de cînd nu i-am mai bătut cu pasul… Cred că din vara lui 2006, spuse Mircea. Cînd te-am văzut îmbăindu-te goală în lacul acela. Şi azi mă întreb cum ai putut să faci aşa ceva… Nu am crezut că mă vede cineva, încercă ea să se justifice, înroşindu-se şi azi la fel ca atunci. Nu, zîmbi el, mă refer la apa aceea care era rece ca naiba. Ea rîse, şi-l sărută. Controlorul capsă biletele, iar el îi promise că o să se oprească în Buşteni, la întoarcere. Sau, completă ea, poate am putea să ne oprim mai întîi la Breaza. Nu am mai fost de la Rev. Sigur aerul curat o să-ţi facă bine, şi o să-ţi treacă mai repede episodul acesta insomniac. Altfel, o să ajungi un al doilea Cioran. Şi, rîse el, lumea nu ar mai putea face faţă încă unuia!

Glumeau încă, pe cînd trenul intra în Gara de Nord, ca şi cum ar fi mers într-o excursie. Nici mama Soranei nu a putut citi pe chipurile lor îngrijorarea, deşi o ghicea. De aceea încerca să-i liniştească. O să vă duc la cel mai bun specialist. Dacă va fi nevoie, facem toate analizele necesare. Şi RMN, dacă trebuie, deşi nu cred să fie cazul. Probabil este doar un episod, va trece cu un tratament ţintit.

Într-adevăr, Mircea a fost văzut de cei mai buni. A făcut şi RMN, pentru a se înlătura orice temeri că ar putea fi vorba de o tumoră sau cine ştie ce; a relevat doar o activitate cerebrală mult mai intensă în lobul drept faţă de celălalt, dar atît. Tratamentul prescris şi-a făcut încă din prima zi datoria, astfel că Mircea a dormit tot drumul pînă la Breaza. De data asta în maşina tatălui Soranei, care i-a dus cu plăcere pînă acolo. Deşi la început mamei Soranei nu i-a convenit că Mircea este de origine “obişnuită”, el l-a plăcut din prima, iar după puţin timp l-au integrat amîndoi familiei lor, într-atît încît uneori îi ţin lui apărarea, nu fetei lor. Întotdeauna ea protestează, hei, eu sînt copilul vostru, nu el, dar numai în glumă. De fapt este foarte fericită că totul a fost mai simplu decît crezuse, şi sperietura că mama, altfel iubitoare, dar care putea fi atît de aspră uneori, o să-l respingă şi astfel va genera un conflict perpetuu a cărui rezolvare n-o putea afla ea, se dovedise a fi doar o măsură de protecţie maternă, de scurtă durată.

Ajunşi însă la Breaza, noaptea insomnia reveni în toată puterea, atît că odihnit fiind de somnul dinainte, Mircea nu se simţea deloc obosit, aşa că profită şi citi din cartea lui preferată, Out of this world, ediţia cu autograful regretatului autor pentru mama Soranei. O reciti pînă dimineaţa, şi cînd Sorana se trezi, îl găsi privind liniştit răsăritul de soare. Faţa îi era luminată, dar lui îi plăcea acea senzaţie şi-l  energiza. Nu ştiu cum poţi să te uiţi atîta la soare, îi şopti, întinzîndu-i cana cu cafeaua aburindă, îmbietoare. Bună dimineaţa, o sărută el în loc de răspuns. Ai dormit bine? Uite, ocoli el din nou răspunsul, m-am gîndit să mergem pe munte chiar mîine. Ajunge astăzi statul ăsta prea relaxant… Ce spui? Ne punem rucsacii în spate şi urcăm pînă pe Omu? Ai curaj? Nu e prea mult, ezită ea? Fără antrenament… Ţi-e frică, deci! Nu, nu mi-e frică, dar… Bine, atunci tu o să rămîi la cabană, iar eu o să fac traseul singur. Am nevoie de el. Bine, acceptă ea.

Nu era prima oară cînd ea îl însoţea doar pînă la ultima cabană, aşa cum făcuseră spre exemplu şi în M-ţii Făgăraşului, cînd el a luat-o prin Strunga Dracului, iar ea l-a aşteptat bronzîndu-se la soarele de munte, bronz care nu iese la spălat ca acela de mare. Era fericită că măcar acum o să iasă pe munte, aşa cum făceau în fiecare an, înainte.

Păi, atunci, să facem pregătirile, se animă ea. Să mergem şi la cumpărături, să pregătim puloverele şi şosetele de lînă… Mircea o opri cu un sărut. Iar ea se opri.

Deşi nu dormise în acea noapte, Mircea era optimist. Era sigur că aerul tare de munte şi efortul ascensiunii o să-i facă mai bine decît toate doctoriile din lume. Aşa că dis-de-dimineaţă coborau deja din tren în gara Buşteni. Dacă alegeau să urce în Bucegi, atunci urcuşul prin Jepii mici îl preferau. “Scotea untul din ei”, cum îi plăcea lui Mircea să spună. La început rîdea de ea. Tu, ca o bucureşteancă adevărată, ai putea urca cu telecabina, îi spunea. Sau, ai putea să o cumperi, îi mai spunea puţin răutăcios. Iar ea se prefăcea supărată, şi nu-l mai săruta decît după ce el, sătul de mii de rugăminţi şi insistenţe, o pupa cu forţa, abia atunci ea-i răspundea şi nu-i mai dădea drumul.

Şi acum urcuşul îl umplea de o forţă invers proporţională cu oboseala. Parcă fiecare pas pe care îl făcea cu greu era o gură de energie pură. Cînd seara se odihnea în faţa cabanei, pregătindu-se pentru “cucerirea” vîrfului de a doua zi, simţea că poate muta stîncile din loc doar dorind asta. Sorana ştia că o să urmeze o noapte de dragoste cum numai la cote înalte se întîmplă, şi înflorea pe măsură ce trecea ziua şi se apropia seara. Iar după ce ea adormea în braţele lui, el privea cerul prin mica fereastră, şi se simţea mai aproape de stele nu doar cu 2000 de metri. Dar de dormit, tot nu dormea.

Te simţi bine, îl întreabă ea a doua zi, văzîndu-i ochii puţin încercuiţi? Da, excelent, o convinse el. Sînt pregătit. O sărută lung, îi spuse în glumă să îl aştepte şi să nu fugă cu alţi turişti, îşi luă rucsacul cel mic şi porni spre Omul.

*

Cînd am văzut numărul Soranei care mă apela la ora aceea, am ştiut că ceva nu e în regulă.

– Servus, i-am răspuns îngrijorat. S-a întîmplat ceva?

– Bună. Poţi să vii pînă aici?

Îi simţeam tremurul bărbiei, de parcă aş fi văzut-o pe ecranul telefonului.

– Sigur.

N-am ezitat nici o secundă şi nici nu am mai întrebat nimic. Ştiam că totul o să se lămurească cînd o să ajung acasă la ei. De fapt, s-a lămurit doar motivul pentru care m-a chemat. După ce ne-am sărutat pe obraji, şi m-a poftit să iau loc, printre lacrimi mi-a povestit tot. Mi-a adus şi un caiet, fără copertă, pe care mi l-a dat.

– O să înţelegi şi mai bine citind, mi-a spus. Eu, cel puţin, nu înţeleg…

Şi a izbucnit în plîns. Am liniştit-o repede, şi m-am asigurat că e bine, înainte de a pleca. I-am spus că o s-o ajut cu tot ce pot. Nu m-a lăsat pînă nu i-am promis că o să fac totul, nu doar ce pot.

– Banii să nu te îngrijoreze, mi-a spus. Toate cheltuielile sînt acoperite.

Ajuns acasă, am deschis caietul. I-am recunoscut scrisul lui Mircea, deşi era mai neglijent, el care avea un scris atît de îngrijit, pe care i l-am invidiat mereu în şcoală. Denotă graba, mi-am spus şi m-am pus pe citit.

Nu era propriu-zis un jurnal, doar descria anumite întîmplări şi, mai ales, stări. Începea brusc astfel: “Dacă aş fi călcat pe soarele însuşi, şi nu aş fi simţit o asemenea lumină. Deşi la început am crezut că este un incendiu, mi-am dat seama că focul nu are cum să iasă din stînci. Şi totuşi, eram în mijlocul vîlvătaiei, şi cu toate astea nu simţeam decît o răcoare plăcută. Lumina era atît de intensă încît nu aş fi putut-o privi fără să mă orbească, dar am făcut-o. Şi nu m-a orbit deloc. Dimpotrivă. Mi-am simţit capul fierbinte, fierbinte. În clipa aceea am înţeles tot, şi dintr-odată am simţit cum mintea mi se limpezeşte, cum durerea de cap mă lasă şi am fost convins că nu o să mai am insomnii niciodată.”

Într-adevăr, restul notaţiilor demonstrează aceasta: nici o referire la insomnie nu mai urmează. Ci doar despre starea de fericire pe care a simţit-o la început, bucuria Soranei că e vindecat, deşi ea a crezut că medicamentele sînt responsabile, Mircea nespunîndu-i nimic despre această experienţă trăită. Apoi, tot mai scurt şi tot mai intens, însemnări despre o nelinişte neidentificabilă, despre o chemare neştiută. La fel de brusc, notaţiile se încheie cu “Trebuie să plec”.

Ceea ce s-a şi întîmplat. După cum îmi povestise Sorana, într-o zi pur şi simplu Mircea a plecat. Fără să-i spună ceva, fără să-i lase vreun bilet de adio. L-a simţit, într-adevăr, tot mai distant, pe zi ce trecea, mai exact tot mai preocupat, dar niciodată nu-i răspundea la întrebări. Doar o liniştea, cu un “O să fie bine, o să vezi. O să înţelegi tot…”. Numai în tine am încredere, mi-a spus ea. Nu aş putea să mai dau ochii cu părinţii mei, aşa că te rog ajută-mă! În numele prieteniei noastre, te implor…

Astfel a început misiunea mea de căutare a lui Mircea. Nici nu a fost greu să pornesc, de fapt el neîncercînd să-şi  acopere urmele. E drept că nu am înţeles nici o clipă de ce a făcut un asemenea lucru, dar nici nu am încercat să-i găsesc vreo justificare sau să emit vreo judecată. Am luat realitatea pur şi simplu, ca pe un fapt dat, iar “jobul” meu foarte în serios. Ca să scurtez lunga poveste, după ce am găsit însemnat traseul pînă la Paris, am ajuns în capitala Franţei, de data aceasta insensibil la frumuseţile ei turistice care mă îmbiau să le mai vizitez. Cei de la pensiunea unde a stat doar cîteva nopţi au dat din umeri, dar am reuşit să mă cazez în aceeaşi cameră. Speram să găsesc ceva, dar coşul de hîrtii era golit, pe jos aspirat, patul schimbat, etc. Noroc cu camerista care, intrigată de lumina care ardea noapte de noapte, a ciocănit uşor la uşă pentru a-l întreba dacă are nevoie de ceva, şi dacă totul e în ordine. Bien, a răspuns el. Aş avea nevoie doar de un prosop, i-a spus. Avionul pleacă mîine în zori şi nu mai are timp să-şi cumpere unul. O să i-l plătească, nu-l vrea gratis, fireşte. Pentru că avea un zîmbet irezistibil, îmi mărturiseşte frumoasa cameristă, i-am dat unul în schimbul informaţiei unde pleacă. S-a oprit un moment, suficient cît să-i strecor 10 euro în buzunarul halatului. “În America”, aşa mi-a spus.

Eram într-un impas. America este ceva atît de vast, încît nici prin cap nu-mi trecea să merg aşa aiurea. Dar, pentru că sînt din fire încăpăţînat, şi pentru că Sorana mi-a dat destui bani şi la telefon mi-a dat şi mai multe asigurări că o să mai primesc, de va fi nevoie, am continuat cercetările. La aeroport, nu mică mi-a fost uimirea să aflu ce repede poţi afla traseul cuiva, dacă ai bani destui. Aşa că, iată-mă îmbarcat, cu destinaţia Philadelphia. N-am mai fost niciodată în Philly, deşi am văzut Las Vegas-ul. Cel mai mult mi-a plăcut Grand Canyon, nu cazinourile care parcă sînt din Disneyland, dar fără personaje Disney. Totuşi, ca să fiu sincer, fîntînile Bellagio m-au impresionat plăcut.

Nu are rost să intru în detalii, cum am dat de adresa de pe Ainslie Street. Căsuţa în care a locuit puţin timp era acum for rent. M-am prefăcut interesat şi am putut s-o studiez în voie. M-am uitat pe sub paturi, făcîndu-mă că studiez podelele, pe dulapuri, “după praf” o fi crezut agentul imobiliar. În fine, fiindcă americanii sînt în general prietenoşi, iar dacă trebuie să-ţi vîndă ceva, sînt chiar şi mai politicoşi, am putut în voie să cercetez. Cînd am zărit un colţ de hîrtie inima mi-a bătut cu putere. Am cerut un răgaz de o vizită la baie. Într-adevăr, era însemnată următoarea destinaţie. Aveam un noroc chior. Dar destinaţia m-a dezarmat.

Am mulţumit prezentatorului şi am plecat. Am sunat-o imediat pe Sorana, nemaiţinînd cont de fusul orar. Abia cînd mi-a răspuns somnoroasă am realizat ce oră este. Nu ştiu ce să spun, i-am mărturisit. Parcă nu m-aş aventura în Peru. Pînă acum a fost simplu să-i dau de urmă, dar dacă a luat-o prin cine ştie ce junglă, ce mă fac, am întrebat-o?

Pînă la urmă a fost şi ea de acord că am prea puţine şanse, dar m-a rugat să nu abandonez chiar acum, cînd “simţea ea” că mă apropiu. Să încerc, să merg şi pînă în Peru, să fac tot posibilul şi chiar mai mult, aşa cum am promis. Am acceptat, cum aş fi putut să-i refuz speranţa prietenei mele dragi, în plus logodnica celui mai bun prieten al meu? Acesta mi-a fost aproape ca un frate, şi sincer chiar aş fi vrut să aflu unde e şi ce s-a întîmplat. Dar, îmi pare rău să recunosc că nu am reuşit. Aşa cum am bănuit, în Peru mi-a fost imposibil să-i mai dau de urmă. Am stat aproape o lună încercînd toate posibilităţile, umblînd pe toate pistele logice sau chiar ilogice, dar în zadar.

Am luat cu inima împietrită avionul spre casă. Eram deja de prea mult timp plecat, alergînd după, mi se părea acum, o himeră. Am dormit aproape tot drumul, epuizat, cu gîndul la insomnia lui Mircea. Nici nu-mi pot imagina prin ce trecuse, ce groaznică trebuie să fi fost aceasta. Am încercat să-l visez prin jungla peruană, în viaţă şi fericit, sau măcar liniştit, dar visul mi se refuza. Am ajuns tîrziu, cu un taxi, în mansarda mea din strada Verii. Mîine, mi-am spus, o să merg la Sorana. La prima oră.

Dar pentru că nu toate sînt aşa cum ai vrea, dimineaţa am avut de rezolvat ceva ce mă aştepta în poştă de ceva timp. Nimic important, mărunţişuri administrative, dar de neocolit. Am reuşit să ajung totuşi pe la prînz la casa Soranei. Era încuiat. Am renunţat şi am încercat să o sun pe Sorana pe mobil, dar “abonatul nu poate fi contactat” a fost singurul mesaj pe care l-am primit.

În următoarea zi am sunat din nou, de data aceasta robotul cu voce prietenos-feminină mi-a spus că “numărul este nealocat”. Atunci am mai trecut o dată pe la locuinţa ei şi am lăsat un bilet în poştă. După care mi-am văzut de ale mele.

În zilele şi săptămînile care au urmat, uneori cînd îmi aduceam aminte, o mai apelam, dar fără succes. Nu ştiam ce să cred, aveam însă o bănuială că ar fi posibil ca Sorana să se fi dus de capul ei după Mircea în Peru. Îmi alungam însă gîndul, ar fi fost destul de silly să facă asta.

Pe neaşteptate, am primit un mesaj de la ea. Mă chema. Am plecat fără să mai stau pe gînduri şi am ajuns imediat la casa ei. Uşa era întredeschisă, intru. Încă din prag o zăresc pe Sorana aşezată, dar nu pot vedea cine e în faţa ei. Nici nu-mi mai las haina, ci pătrund vîrtej, cu inima bătîndu-mi accelerat. Nu-mi pot reţine un ţipăt de uimire, de surpriză şi, totodată, trebuie să recunosc, de nervozitate. După atîta alergătură prin lume, îl văd pe Mircea privind-o în ochi pe Sorana, blînd şi drăgăstos, ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. Iar figura Soranei exprima o iubire şi mai profundă decît pînă acum. Mircea mă priveşte acum pe mine fix. Faţa i se luminează de un zîmbet complet. Mircea continuă să mă privescă, în timp ce Sorana îşi întoarce şi ea capul înspre mine, oarecum întrebător. În acel moment m-am simţit de parcă aş fi fost în mijlocul unor interminabile flăcări reci, într-atît de strălucitor mi-a apărut Mircea, ce părea focul însuşi. M-am privit şi am realizat că eram şi eu una cu el. Îmi simţeam capul fierbinte, de o dulce fierbinţeală. O stare de pace inexprimabilă a pus atunci stăpînire pe mine. M-am simţit deodată împlinit. Le-am zîmbit, şi am ştiut exact ce urmează să facă.

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Insomnia

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: