Insula verde

Deşi copilărisem în pădurea care începea din spatele casei părinteşti, urcînd pe un mic deal, şi cuprinzînd apoi în braţele-i rămuroase întreg oraşul, pînă atunci niciodată nu văzusem lacul. Agnita, oraşul în care m-am născut şi am locuit cam optsprezece ani, este de fapt un orăşel, un tîrg care pînă la cucerirea tragico-comunistă, putea lesne fi confundat cu un sat ceva mai mare. Apoi au răsărit o dată cu luceafărul roşu al nopţii veşnice şi fabricile şi, bineînţeles, blocurile. Ţăranii au fost mutaţi în oraş şi închişi între cei patru pereţi de beton neizolat şi friguros al apartamentelor de bloc sau, şi mai rău, al garsonierelor. Eu am fost dintre cei norocoşi, părinţii mei, împreună cu bunicii şi cu ajutorul neamurilor şi al prietenilor, construindu-şi o casă, imediat ce s-au strămutat la oraş. Asta a fost cu vreo opt ani înainte să mă nasc eu, de aceea nu-mi aduc aminte foarte bine. Ştiu doar că atunci cînd am apărut, am găsit totul de-a gata. Curtea în care mă jucam, şi cîinele nostru, Lăbuş; apoi porci, găini, oi, chiar şi o vacă, adică cam tot ce s-a putut reînvia din vechia locuinţă de la ţară. Mai puţin satul, şi veşnicia. Căci, oricît ar fi fost de mic orăşelul, Agnita era totuşi oraş, şi pîinea era tot pe cartelă ca în celelalte oraşe “adevărate”, adică mai mari. Iar necazurile oamenii şi le împărţeau la fel, iar moartea venea tot pe neaşteptate. Aşa s-a întîmplat cu bunicii mei, care deşi erau bătrîni, erau sănătoşi. Apoi, deodată, gata. Mai întîi bunica, iar peste doi ani, exact cum prevăzuse el însuşi, bunicul. Am fost puţin trist, dar eram copil şi nu prea îmi păsa ce se întîmplă în jur. Eu aveam alte preocupări. Cum ar fi să colind dealurile şi pădurile din împrejurimi. Pe care le-am străbătut cu pasul, de-a lungul şi de-a latul, însoţit de cele mai multe ori de prietenii copilăriei, pe care astăzi de-abia îi mai recunosc. Construiam cazemate în copaci, şi mai ales săpam vetre în pămînt şi făceam focuri mari în jarul cărora coceam cartofi pînă se înnegreau şi căpătau o crustă ea însăşi asemănătoare cu jarul. La sfîrşit niciodată nu lăsam jar în cenuşă, şi ca să ne asigurăm că focul este complet stins făceam pipi pe el. Şi rîdeam.

Am regretat multă vreme, în liceu şi chiar şi în facultate, că nu m-am născut şi nu am locuit într-un oraş mare, cum era Sibiul, pe vremea aceea preferatul meu, aflat la circa şaizeci de kilometri. Aş fi vrut să am condiţii, să nu fiu apoi nevoit să recuperez ce n-am învătaţ la timp. Dar astăzi, nu mai am asemenea regrete. Amintindu-mi de copilăria lipsită de griji, trăită într-o libertate vecină cu sălbăticia, sînt mulţumit. Nu i-am citit eu, de exemplu, pe Cioran, Eliade, Ionescu sau Noica pînă prin clasa a XI-a, e drept, dar puteam să mă caţăr în copaci şi să mă camuflez, puteam grebla şi întoarce fînul, puteam săpa cartofii şi culege porumbul; puteam respira aerul curat şi mai ales puteam fi şi gîndi liber.

 Astăzi, dimpotrivă, aş fi vrut să reînviu acele vremuri de inconştienţă fericită; cu toţii – sau măcar marea majoritate a celor ajunşi la bătrîneţe – spunem că am dori să fim din nou copii; dar eu am un motiv bine întemeiat. Nu este vorba doar că aş vrea să-mi mai trăiesc o dată viaţa, să fiu iarăşi tînăr şi nici de lumea fără griji, simplă şi mai ales magică. Este adevărat, dar nu suficient. Aş vrea să regăsesc puritatea copilului care eram şi căruia i-a fost dat să trăiască o minunată, la propriu şi cît se poate de serios spus, experienţă, pentru a o mai trăi o dată. Fiindcă atunci nu am înţeles, apoi am rătăcit amintirea ei undeva prin scorburile copacilor sau prin vetrele focurilor. Oricît am încercat, nu am mai reuşit. Am hotărît să dau vina pe exilul prelungit din Statele Unite, pe transformarea pe care acesta mi-a produs-o sinelui meu celui mai intim, pe ruperea relaţiei microcosmos-macrocosmos. Apoi, obiectiv gîndind, în limitele subiectivităţii mele, nu m-am mai minţit şi am ajuns la concluzia că a fost cu siguranţă un vis. Amintirea ceţoasă a lui, gustul parfumat care mi-a rămas întipărit pe retină, inconcretul unei imagini zburător-palide şi, desigur, imposibilitatea de a mai găsi locul acela astăzi, toate mă determină să recunosc că doar dorinţa mea de a-i da realitate a făcut să cred pînă astăzi că într-adevăr exista.

Din 1973, de cînd a început exilul meu, am trăit într-un oraş de pe coasta estică a Statelor Unite, Philadelphia. Am trăit şi am muncit acolo. Tot felul de munci, departe de calificarea mea universitară, pe care am hotărît că trebuie să o îngrop o dată cu mîndria. La început, am fost şofer de taxi, apoi ospătar, iar după cîţiva ani şef de sală. După ce am căpătat experienţă şi am strîns ceva bani, am reuşit să deschid primul şi propriul meu restaurant. Cu specific românesc, bineînţeles. Acesta a fost începutul şi a fost reuşit, astăzi avînd o reţea de astfel de restaurante româneşti pe tot cuprinsul Americii. Dar nu despre aceasta doream să povestesc. Aceste lucruri nu mai au nici o importanţă pe măsură ce înaintez în vîrstă. Ceea ce mă preocupă acum sînt aceste amintiri tulburi din copilărie, care m-au determinat să mă întorc în România. Am de gînd să rămîn în ţară, să-mi petrec aici restul vieţii.

Am venit înapoi acasă în 1998. Mai întîi mi-am cumpărat o căsuţă în Clujul meu cel drag, oraşul adoptiv în care am trăit şi “crescut” din facultate pînă am părăsit ţara. Apoi m-am întors în Agnita, şi am descoperit un oraş bolnav. Casa părintească era la locul ei, încă îngrijită, chiar dacă nelocuită. Sora mea stătea tot în Mediaş, iar fratele meu în Sighişoara (relativ aproape de Agnita) şi astfel puteau avea grijă de ea, folosind-o doar ca şi casă de vacanţă. Erau bunici de ceva vreme şi mîndri de urmaşii lor, deşi trişti pentru situaţia ţării. Probleme materiale nu mai aveau de mult, dar ce folos: şi cei mai bogaţi călători ai Titanicului s-au scufundat o dată cu el. Iar eu, care sperasem şi crezusem în renaşterea ţării după 1989, trăiam acum o tristă deziluzie. Cu toate astea, am luat decizia să stau şi probabil să investesc aici: la urma urmei, este ţara în care m-am născut, şi nu este ea de vină că politicienilor nu le pasă de ea. Ceea ce m-a determinat definitiv să rămîn a fost, fireşte, lacul din pădure.

Pentru că gîndul de a-l regăsi nu m-a părăsit de fapt nici o clipă, imediat ce mi-am adus aminte de el. Încă nu eram convins că într-adevăr există, dar nici nu puteam să jur că nu. Am întrebat în stînga şi dreapta, pe cei bătrîni ca şi pe cei mai tineri. Nimeni nu ştia de existenţa unui lac în pădure. Toţi credeau că este vorba de heleşteul aflat dincolo de cartierul de blocuri. Îl ştiam pe acesta: mai întîi, nu era în pădure; apoi, nu existase pe vremea copilăriei mele. O problemă o constituiau şi defrişările masive care s-au făcut în anii gloriei întunecate. După doi ani de căutări, întrerupte doar de săptămînile petrecute în Cluj, de pornirea unor afaceri în România şi de cîteva vizite pe care am fost nevoit să le fac în America, să rezolv şi acolo ce mai era de rezolvat, am renunţat. Era tot mai clar că lacul meu nu există. A fost unul dintre cele mai triste momente din viaţa mea. Nu ştiu cît de adînc m-a afectat şi nu vreau să fac presupuneri care pot fi foarte bine eronate, mai ales că doctorii au pus pe seama bătrîneţii (ei spuneau “vîrstei”, probabil bătrîneţe li se părea jignitoare) şi a stressului atacul de cord pe care l-am avut după circa două luni, în aprilie 2000.

Eram acasă în Agnita, în camera cu fotolii galbene, de la etaj. Doi pereţi sînt din sticlă, astfel că de primăvara pînă toamna este o plăcere să stai aici. De altfel, aici îmi plăcea să stau tolănit în fotoliul din dreapta şi să citesc. Toamna, deschideam o fereastră şi culegeam struguri din viţa care se întindea deasupra curţii, înnebunind, cu aroma strugurilor, copiii care treceau prin faţa porţii şi care de fiecare dată încercau să ajungă la cîte un ciorchine. Multe dintre amintirile mele plăcute sau, uneori, mai puţin plăcute, pornesc din camera aceasta. Ca şi aceasta ultima, care la prima vedere pare cea mai neplăcută: cui i-ar plăcea să aibă un atac de cord? să cadă pe covor şi să zacă acolo pînă va fi găsit? Nimănui, sînt convins. Nici mie nu mi-a plăcut, pînă nu am simţit cum mă pot ridica din propriul meu trup. Eram eu cel care zăceam, dar tot eu cel care mergeam. Am ieşit din casă, din curte, din oraş. Am intrat în pădure. O ceaţă deasă nu mă lăsa să văd dincolo de cel mai apropiat copac. Dar am continuat să înaintez, paşii ducîndu-mă parcă singuri spre inima pădurii. Am trecut de un copac bătrîn, scorburos. Parcă mi-l aduceam aminte, dar putea fi orice copac bătrîn şi scorburos. Imediat ceaţa s-a risipit şi am putut vedea lacul. De o limpezime străvezie, cum nu mai văzusem. Iar în mijlocul lui, o insulă. Verde; complet verde. Ieşea dreaptă din ape. Părea tăiată dintr-o singură bucată de piatră verzuie, meşteşugit făcută de un meşter perfecţionist. Deasupra stîncii se puteau vedea copacii înalţi, semeţi în marea de vegetaţie care îi încojura. Mi-am lepădat hainele şi am intrat hotărît în apă. Era de o răcoare atît de plăcută… Am înotat pînă la insulă, fără să mă gîndesc cum o să urc apoi, sperînd că o să găsesc o cale, invizibilă de pe mal. Distanţa nu era mare, şi am ajuns lîngă insulă, aşa cum naufragiatul ajunge lîngă un imens vapor. Dar aici nu era nimeni să-mi coboare o scară, să-mi întindă o funie sau să-mi dea o mînă de ajutor. Am înconjurat insula înot de două ori, dar de-abia a treia oară am zărit o deschizătură undeva sub nivelul apei. Am tras puternic aer în piept şi m-am scufundat. Un mic tunel mi-a permis să înot pînă într-un alt lac rotund, cu un diametru de doar 2-3 metri, din interiorul insulei. Am ieşit la suprafaţă şi m-am tolănit pe iarbă. Epuizat, am adormit imediat. Nu ştiu cît am dormit, dar cînd m-am trezit era tot ziuă, iar soarele ardea mai puternic decît m-aş fi aşteptat. Vegetaţia din jur era de o abundenţă cum nu mai întîlnisem decît prin insulele exotice ale Pacificului. Însă niciodată nu mai văzusem o insulă atît de verde, din rocă străvezie prin care aproape că puteam vedea, sclipitoare ca un smarald. Cîteva firicele de apă se vărsau în lăcuşorul central. Nu ştiu exact dacă erau într-adevăr patru sau doar dorinţa mea a făcut să fie patru la număr. Citisem şi eu Cezara lui Eminescu, şi visasem de multe ori la o insulă ca a lui Euthanasiu. Însă eu eram aici singur, şi toată insula era a mea! Am simţit atunci o fericire atît de mare încît a început să mă ardă în interior, sîngele să-mi clocotească, iar pieptul să mi se zbată, neputînd răbda o asemenea dragoste. Am sărit iarăşi în apă, să-mi ‘stîmpăr (cum spunea bunica) dorul.

Atunci am revenit, neputîndu-mă împotrivi doctorilor care m-au resuscitat. Aş fi vrut să le spun să mă mai lase, să-mi dea drumul. “Noroc că are inima atît de tînără”, a spus unul dintre medici. Noroc, într-adevăr: de atunci sînt sănătos, şi parcă în fiecare zi mai tînăr. Îmi văd liniştit de viaţa pe care, poate soarta, poate bunul Dumnezeu, a îngăduit să mi-o mai lase, încrezător în viitor. Nici nu aş putea fi altfel, ştiind că, atunci, în momentul plecării mele definitive din lumea aceasta, mă aşteaptă, bine ascunsă, insula mea verde.

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Insula verde

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: