Jocul

Atunci a început totul. În acea zi de ianuarie, cînd a intrat pe uşa biroului meu. Nu de mult timp devenisem redactorul-şef al revistei HyperTech Magazin. O lume într-un computer, revistă bilingvă care apărea simultan, deocamdată în Statele Unite şi în România. Mi-a spus că se numeşte Ioachim Dumitroiu şi că a scris un articol în care-şi prezenta noua sa creaţie în software. L-am întrebat mai multe despre programul său inedit. Mi se părea o idee interesantă să scrie mai întîi despre un program şi abia apoi să-l lanseze pe piaţă. Mi-a spus că trebuie să pregătească mai întîi publicul, altfel softul său nu o să aibă succesul meritat. “Trebuie să-i facem pe oameni curioşi, mi-a spus. Iar revista dumneavoastră are un mare succes la public şi poate realiza acest lucru”.

Revista era de fapt doar vîrful de lance al companiei româno-americane, HyperTech, producătoare şi importatoare în întreaga lume de PC şi de software, concurenţa cea mai nouă şi cea mai serioasă a firmelor gen IBM sau Microsoft. HyperTech a “bătut” piaţa graţie a două motive: calitatea produselor şi preţul scăzut – datorat fireşte faptului că se lucra în România, cu mînă de lucru românească şi cu specialişti români.

Se cunoaşte faptul că salariul unui programator român este de cîteva ori mai mic decît al omologilor lui occidentali. Politica companiei HyperTech era însă bine pusă la punct: în primul rînd condiţiile de muncă, laboratoarele, echipamentul, etc. erau deosebite. Apoi, cazarea angajaţilor era asigurată de companie în campusul nou construit, în case moderne, complet mobilate şi utilate. Nu în ultimul rînd, salariile erau foarte bune. Trebuie să recunosc că la început nu se ridicau la nivelul celor de peste hotare, dar erau oricum de cîteva ori mai mari decît salariul mediu pe economie. În plus, exista un comision din încasările aduse. De aceea, programatorii noştri erau direct interesaţi să realizeze cele mai bune programe, iar cei de la producţie, să ansambleze cele mai performante computere. De exemplu, colegul şi prietenul meu Alexandru Arion de la secţia programatori, care cîştigase la angajare doar salariul fix de circa 500 dolari pe lună, după realizarea unui program de contabilitate care s-a vîndut şi se vinde din ce în ce mai bine, şi nu numai în varianta românească, ci mai ales în cele americană, franceză şi japoneză, a cîştigat şi continuă să cîştige lunar cîteva mii de dolari numai din comision.

Nici la revistă lucrurile nu stau rău, (tirajul fiind de 500.000 de exemplare), însă cîştigurile materiale sînt departe de cele ale colegilor mei. În schimb, există satisfacţiile profesionale, cum este cea pe care o prezint acum: faptul că eu, prin revista HyperTech Magazin. O lume într-un computer, l-am lansat pe Ioachim Dumitroiu! Fireşte, numele lui nu este atît de cunoscut, dar produsul său, creaţia care l-a făcut celebru în toată lumea, cu siguranţă da. Revista noastră a efectuat cu ceva timp în urmă un scurt sondaj de opinie în rîndul cititorilor, mai puţin abonaţii, care primiseră gratuit cd-ul cu varianta demo a programului, şi ştiau despre ce este vorba. La întreabarea “Cine este Ioachim Dumitroiu?” doar 1,29% au dat răspunsul corect. Însă la întrebarea “Aţi auzit despre softul Fractal? Ce este el?”, 91,35% au ştiut că este un joc, iar 67,67% au confirmat că îl deţin! Astăzi putem spune cu mîndrie că produsul nostru s-a vîndut numai în România în peste 1.000.000 de copíi. Recordul îl conţine însă Statele Unite, cu aproape 100 milioane de copíi vîndute. Însă nu cred că există ţară în care să existe cel puţin un computer şi Fractal-ul să nu fie cunoscut.

Am citit atunci cît se poate de obiectiv articolul lui Ioachim. Descrierea programului m-a entuziasmat. L-am întrebat dacă într-adevăr a construit acel program, sau este doar în stadiul de idee. A confirmat că are jocul la el, într-o variantă demo. Imediat l-am prezentat pe Ioachim managerului secţiei programare şi directorului de marketing. După cîteva ore, în care ne-a prezentat ideea şi jocul demo, şi s-au negociat toate amănuntele, Ioachim a devenit angajatul nostru, iar programul său una dintre priorităţi. Am hotărît cu toţii că ideea este nu bună, ci genială, dar partea de prezentare trebuie mult îmbunătăţită, ceea ce laboratoarele noastre permiteau. Astfel s-a născut proiectul, apoi jocul pe care l-am numit simplu, Fractal.

Toţi pasionaţii de computere ştiu despre ce este vorba. Însă, pentru că acest articol se adresează publicului larg, voi descrie pe scurt jocul, citînd pe alocuri chiar din prezentarea făcută de creatorul său, prezentare publicată în revista noastră (vezi HyperTech Magazin. O lume într-un computer, nr.29/2000. Toate referirile la articolul lui Ioachim Dumitroiu se găsesc în numărul citat, de aceea nu voi mai încărca textul cu alte note de subsol). “Ideea mi-a venit, scrie Ioachim în prezentarea sa, citind Arborele Gnozei al lui I.P. Culianu[1]. El descrie metoda unui gangster din Chicago, care lua fiecare hotărîre importantă dînd cu banul. Culianu adaugă că gangsterul ne-a arătat că “viaţa este un mecanism bazat pe alegeri multiple.”[2]

Urmează apoi o descriere sumară a teoriei lui Culianu, teorie pe care Nicu Gavriluţă a numit-o “hermeneutică de tip fractal”[3] (de altfel, de la teoria matematică a fractalilor vine şi numele jocului). Nu vom intra aici în amănunte care nu ţin de articolul nostru şi care depăşesc pregătirea atît a noastră cît şi a publicului larg căruia spuneam că se adresează acest articol. Va trebui totuşi să ilustrăm puţin această teorie, pentru o mai bună înţelegere.

Pornind de la descoperirile făcute de D’Arcy Wentworth Thompson, biolog, matematician, şi erudit al “literelor clasice”, şi anume că “forma unui organism nu este doar o configuraţie în spaţiu ci un “eveniment în spaţiu-timp”. În consecinţă, disciplina care studiază formele nu se poate defini decît ca “morfodinamică”[4], Culianu se întreabă “putem spera oare să dezvoltăm o metodologie similară şi pentru obiectele ideale (ca, de exemplu, religia, filozofia, ştiinţa însăşi)?”[5].

Părerea lui Ioachim Dumitroiu este că răspunsul pozitiv al lui Culianu este epocal şi că va face o lungă carieră, indiferent de cei care îl vor duce mai departe. Aplicate din păcate doar gnozelor dualiste ale Occidentului (asasinul încă nedescoperit răpindu-l pe I.P. Culianu prea repede dintre noi), ideile acestea nu au putut fi cuprinse într-o operă sistematică. “Cartea de faţă nu a demonstrat decît prea puţin acest lucru, însă altele îi vor urma, a căror principală preocupare va fi să arate cum funcţionează alte jocuri ale minţii”[6].

Ioachim Dumitroiu continuă: “dacă în viaţa reală, deciziile luate de gnostici în jocul minţii lor nu le-a adus altceva decît prigoană, suferinţă şi moarte, în ceea ce ne priveşte putem sta liniştiţi: jocul minţii umane se transformă aici într-un joc pe computer. Cel puţin un lucru este clar: că jocul nu ne va putea face vreun rău!”

Urmează apoi descrierea efectivă a jocului: este vorba despre un sistem binar, tip arbore, a cărui tulpină este formată dintr-o alternativă, fiecare opţiune/creangă despărţindu-se apoi, la rîndul ei, într-o nou cuplu de opţiuni. O reprezentare grafică simplă arată ca în figura următoare:

Jocul inventat de Ioachim Dumitroiu se bazează pe faptul, descris de Culianu, că mintea umană are la baza oricărui act o operaţie binară. Operaţiile se succed însă cu o rapiditate atît de mare încît actele par continue.Ca orice joc, şi acesta are regulile sale: regula constă în faptul că trebuie să alegi între cele două opţiuni cu care te întîlneşti la fiecare “răscruce”. După cum vă daţi seama, posibilităţile jocului sînt nelimitate, iar pericolele zero: faţă de viaţa reală, cînd opţiunile trebuie să ţină cont de o mulţime de factori, aici sistemul îşi este suficient sieşi, iar dacă o opţiune te duce, ca să dau doar exemplele negative, în pragul sinuciderii sau al unui război nuclear, ai dreptul să o duci pînă la capăt, pentru că este doar un joc. Bineînţeles că jocul poate fi restartat oricînd, dar mintea omului este curioasă atunci cînd corpul nu este supus nici unei presiuni, i.e. pericol. Astfel, fiecare dintre noi devine un creator, creatorul propriei sale lumi, lumea minţii sale.

Succesul de piaţă al Fractal-ului se datorează pe de o parte principiului simplu de funcţionare, echivalent minţii umane, pe de altă parte nevoii omului de a alege şi de a-şi putea duce alegerile pînă la ultimele consecinţe fără să se teamă pentru viaţa sau integritatea sa. Astfel jocul a ajuns să fie numărul 1 în topul vînzărilor de software peste tot în lume.

Ioachim Dumitroiu însă nu a vrut să se oprească aici. Într-una din lunile trecute îmi spunea că lucrează la varianta a II-a a jocului, care va folosi avantajele realităţii virtuale. “În România probabil că va mai trece ceva timp pînă cînd oricine îşi va putea cumpăra echipamentul necesar, dar în Occident, Statele Unite sau Japonia nu mai este o problemă. Iar cei care nu au bani să cumpere, pot cel puţin închiria”, a mai adăugat. L-am încurajat atunci, la început, în proiectul său, neavînd cum să prevăd ce avea să se întîmple. De altfel, nimeni, nici măcar el însuşi n-a avut această posibilitate.

Varianta a II-a, sau varianta real virtuală, cum ne plăcea să o numim, era concepută puţin diferit, avînd în vedere faptul că nu te mai aflai în faţa unui monitor, ci chiar în mijlocul întîmpărilor. Astfel, era conceput ca o structură de nivele binare: la fiecare “etaj” se “deschideau” alte şi apoi alte posibilităţi. Ioachim concepuse chiar şi un lift, cu două butoane, două săgeţi: ◄ şi ►. Am fost şi eu printre puţinii care au testat o dată varianta virtuală şi dacă ar fi să descriu cu un singur cuvînt impresia, acesta ar fi: reală. Ioachim a dus varianta virtuală la un asemenea grad de perfecţiune încît puteai uita pur şi simplu că nu este vorba de realitate. Acesta a fost motivul pentru care am încercat să discut cu el implicaţiile şi ceea ce mie mi se părea a fi un real pericol. Atunci am încercat să-l descurajez în proiectul său. Însă Ioachim nu dorea să mă asculte. “Totul este sub control, mi-a spus. Îţi faci prea multe griji. Fără rost…”

L-am lăsat atunci în pace, şi m-am concentrat strict asupra revistei. Ceea ce a fost, după cum se va vedea mai departe, cea mai bună decizie pe care aş fi putut-o lua.

Nu după mult timp a început să se comporte ciudat. Acesta a fost începutul sfîrşitului, căci, Ioachim Dumitroiu a înnebunit, iar nebunia l-a împins apoi la sinucidere. Nu am mai apucat să vorbesc cu el şi regretele m-au copleşit la aflarea vestii morţii sale. De aceea am încercat să aflu mai multe despre ceea ce s-a întîmplat. Am vorbit cu asistenţii săi, am încercat să iau legătura cu familia, să văd dacă pot descoperi ceva, vreun jurnal intim sau ceva notiţe. Pasionat de computer cum era, sînt sigur că Ioachim l-a folosit şi pe post de “carnet de notiţe”. Conducerea companiei însă a sigilat şi a mutat imediat computerele pe care Ioachim lucrase, astfel că eu speram să găsesc ceva acasă la el. Am fost sfătuit să nu mai cercetez, pentru că nu se dorea vîlvă în jurul acestui caz. Poliţia închisese cazul simplu: sinucidere, şi nu interesa pe nimeni mai mult. Am întrebat ce se va întîmpla cu proiectul Fractal II, şi mi s-a răspuns că nu există aşa ceva, ceea ce mi-a trezit suspiciuni. De aceea am încercat să caut în secret să descopăr ceva, orice, legat de acest caz, însă totul a fost doar pierdere de vreme. Singura mea explicaţie – şi aş spune şi singura posibilă – este avertismentul pe care i l-am spus şi lui Ioachim: în momentul în care îţi pui ochelarii sau casca pe cap, mănuşa pe mînă şi intri în realitatea virtuală, nu mai deţii controlul asupra minţii tale. Ceea ce “vezi” pare real, dar nu este. Virtualul se amestecă cu realul în cele mai intime părţi ale minţii tale, iar acest lucru nu poate să nu aibă efecte. Nu m-ar mira ca la un moment dat să nu te mai trezeşti din “vis” sau să te trezeşti într-o altă lume decît te-ai aştepta.

Şi aşa a fost. Iar tăcerea care s-a aşternut în jurul acestor întîmplări şi a proiectului Fractal II, negarea sa şi presiunile exercitate asupra mea, mă determină să cred că managerii ştiau şi ascundeau mai multe. Ceea ce bănuiam eu, şi a rămas şi acum doar sub forma unei intuiţii, ei aflaseră. Şi anume, atîta timp cît joci un joc, orice fel de joc, din exterior, chiar dacă e jocul tău şi tu eşti cel care-l conduce, totul e în regulă; în momentul, însă, în care te implici personal în el, fizic şi/sau mai ales psihic, atunci rişti să devii parte a jocului, şi să nu mai fi tu cel care conduce, ci jocul ajunge să te joace pe tine. După bunul sau nebunul său plac.


[1] Este vorba despre Ioan Petru Culianu, Arborele gnozei. Mitologia gnostică de la creştinismul timpuriu la nihilismul modern, Nemira, Bucureşti, 1998

[2] Ioachim nu a scris în textul său locul citat, dar în paginile revistei noastre, am respectat regulile bibliografice: este vorba de I.P. Culianu, Arborele gnozei, ed. cit., p. 344

[3] Ioan Petru Culianu – hermeneut al fenomenului magico religios în Nicu Gavriluţă, Mentalităţi şi ritualuri magico-religioase. Studii şi eseuri de sociologia a sacrului, Polirom, Iaşi, 1998

[4] I.P.Culianu, Aborele gnozei, ed. cit., p. 27

[5] ibidem

[6] I.P.Culianu, Aborele gnozei, ed. cit., p. 380

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

3 thoughts on “Jocul

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: