Mărturia

Cînd am auzit prima oară vorbindu-se despre el nu am acordat nici o atenţie şi am crezut că e o poveste a bătrînilor, spusă şi auzită în serile de iarnă, lîngă focul mocnit pe care fierbea aburitor vinul îndulcit şi mirosind a scorţişoară, an de an, din vechime şi pînă la noi. Îmi plăcea totuşi să ascult poveşti, aşa că am ascultat-o şi pe aceasta cu interes, chiar dacă am luat-o ca atare. Cîţiva ani nu am petrecut apoi vacanţele de iarnă în satul bunicilor, crescusem şi căutam alte distracţii, locurile unde să fiu împreună cu prietenii, prilejuri de iubiri înfocate şi despărţiri deznădăjduitoare. O întreagă altă lume se desfăşura încet în faţa ochilor mei şi în adîncul simţurilor mele. Credeam că miraculosul copilăriei se pierduse odată cu aceasta. Mult mai importante erau acum discuţiile “serioase”, întotdeauna în contradictoriu, cu colegii de facultate, seară de seară, în cămăruţa de cămin în care ne înghesuiam mai mulţi decît încăpeam. Vinul îl beam acum nefiert, direct din sticla care trecea de la unul la altul, frăţeşte. Ideile curgeau poate şi mai repede.

Pînă cînd, anul trecut, prin toamnă, am pus la cale un revelion la munte. Studenţi fiind încă nu ne permiteam o cabană, aşa că am propus să mergem în satul din munte al bunicilor mei, a căror casă rămăsese în grija noastră, de cînd am reuşit să-i convingem să se mute la oraş, la noi, unde îşi puteau îngriji mai bine bătrîneţile şi bolile pe care acestea le aduc. Nu mergeam prea des acolo, dar destul încît să mai înlocuim cîte o ţiglă la acoperiş, cîte un lemn în gard, mai mult să preîntîmpinăm natura să pună stăpînire pe zidurile care se simţeau acum singure, fără sufletele celor ce le-au dat viaţă.

O să-i prindă bine casei să stea locuită de o trupă întreagă de tineri, care sînt gata să împărtăşească din bucuria vieţii şi să lase o parte din tinereţea lor întipărită în memoria locului, le-am spus părinţilor şi bunicilor, care la început, cum era şi firesc, nu crezuseră că este o idee prea bună. I-am convins pînă la urmă, şi nerăbdarea a pus stăpînire pe noi.

Fiecare zi care trecea era o victorie nu numai împotriva timpului; pregătirile, la început pe hîrtie, începeau să se concretizeze. Am pus mînă de la mînă, am făcut economii o lună întreagă, şi am reuşit să cumpărăm cele trebuincioase unui adevărat revelion. Nici artificiile nu le-am scăpat din vedere, ca să nu mai vorbesc de şampanie. Ideea era clară: băutură trebuie cît de multă, dar şi mîncarea să fie pe măsură. În rest, de dormit o să dormim care pe unde apucă, cele trei camere bătrîneşti avînd teracote, lemnele care stăteau încă bine rînduite o să dea o căldură la care gazul nostru de la oraş nici nu visează. De mers, după ce coborîm din tren, o să reuşim să urcăm în munte, am făcut traseul acesta şi cînd eram mai mic, poate o să găsim vreun sătean cu sania cu cai, să ne ia bagajele pînă sus, dacă nu, voiniceşte pe umăr.

Prima ninsoare căzuse la sfîrşitul lui noiembrie, şi apoi o ţinuse tot aşa. Ne bucuram că o să avem un revelion superb, nu ca altele, în care nici măcar un fulg n-a fost. Vacanţa de iarnă ne-a despărţit pentru a petrece sărbătorile de Crăciun în familie, urmînd să ne întîlnim cu toţii în 28 decembrie, să urcăm la munte, unde o să rămînem pînă în 3 sau 4, cît ne-o ţine mîncarea şi cheful de petrecere. Putem, bineînţeles, organiza scurte expediţii spre vîrfurile din jur, dar asta depinde de starea vremii, de cît sînt de practicabile traseele şi de cît de curajoşi vom fi.

Adevărul e că am ajuns cu bine în sat, şi chiar mai uşor decît am crezut. Un bun prieten de-al meu din copilărie, aflînd că mă întorc în sat, a venit cu sania trasă de cei doi cai puternici ai lui, şi a reuşit să strecoare printre bagaje şi cîteva fete, care nu aveau chef de urcat. Noi ceilalţi, uşuraţi de rucsacii supraîncărcaţi, înarmaţi fiecare cu cîte o sticlă de “jumate” cu ţuică, ca să nu ne ia frigul, am pornit în spatele saniei, care aluneca uşor, deschizîndu-ne drumul. Ajunşi acasă, am despachetat, am agăţat carnea în cămara mai rece decît un frigider, am aprins toate cele trei focuri, am băgat casetofonul în priză şi am început. Am mîncat una bună, apoi am stat de poveşti pînă tîrziu în noapte.

A doua zi am cutreierat împrejurimile, zăpada sclipea în bătaia soarelui, cerul senin albăstrea vîrfurile semeţe, iar noi nu mai puteam de fericire. Era minunat. Totul. Nici o fată nu a scăpat nefrecată cu zăpadă, iar noi înşine ne-am bulgărit pînă am ameţit. Retrăiam clipele minunate ale copilăriei, cînd cel mai important lucru e să faci un om de zăpadă mai mare decît al celeilalte tabere! Seara am stat liniştiţi şi am spus fiecare poveşti, unele mai de groază, să speriem fetele, care se strîngeau mai tare în noi, altele comice… Atunci mi-am amintit povestea de mult uitată, şi le-am spus-o. Era într-o noapte anume, nu ca oricare alta, ci la cumpăna dintre ani, pe vremea cînd încă turcii ne atacau satele şi furau fetele. Sătenii aşteptau cu groază un nou atac, posibil în fiecare zi. Pînă cînd unul dintre bătrînii satului avu ingenioasa idee de a construi un labirint, în care să se piardă duşmanii, cînd o să vie iarăşi. Aproape un an au tot lucrat în taină, pînă a fost gata. Şi chiar în noaptea de an nou, au lovit iarăşi păgînii. De data asta, sătenii nu au mai fugit printre stîncile pe care le cunoşteau şi care îi ocroteau de fiecare dată, chiar dacă mai trebuiau să plătească tribut cîte un îngheţat pe care nu-l găseau decît primăvara tîrziu, cînd se topeau zăpezile şi puteau apoi să-i facă îngropăciune creştinească, au stat şi au aşteptat în biserică, unde popa ţinea slujba. Turcii au văzut luminile lumînărilor ieşind din biserică, reflectîndu-se pe zăpada proaspăt căzută, şi s-au bucurat că o să-i prindă pe toţi la un loc. O să ia fetele, iar pe bărbaţi o să-i închidă acolo şi o să le dea foc, se gîndeau. Pe nesimţite, apropiindu-se, au intrat în labirint. Multă vreme s-au auzit urletele lor sălbatice, sau numai ale cîte unuia singur, hăituit şi ucis de ceilalţi, pentru hrană, însă nici unul nu a mai ieşit viu de acolo.

Colegii mei, ca şi mine, au luat povestea în rîs, dar bunul meu prieten, serios, le-a spus că nu e de rîs, că e adevărat, că ştie el unde e intrarea în labirint, ascunsă fireşte de ninsori şi de avalanşe, dar dacă săpăm o putem afla. Nu l-am crezut nici unul, dar ca să-i dăm o şansă, fiindcă ne-a ajutat atît de mult, i-am promis că-l vom urma a doua zi, şi vom încerca să găsim labirintul cel misterios. Ceea ce am şi făcut toată ziua, fără nici un rezultat. Pe parcurs mulţi au abandonat, zicînd mîine e ultima zi a anului, vine revelionul, vine noul an, iar eu stau şi sap aici ca un fraier. Eu am rămas cu prietenul meu pînă a apus soarele, abia apoi ne-am retras şi noi, aproape îngheţaţi. Am fiert ţuică şi am băut-o ca pe o licoare magică, ce ne-a dezmorţit şi a ţinut răceala departe de noi.

În ultima zi a anului, dis de dimineaţă i-am provocat pe băieţi la o spălare pe corp cu zăpadă. Vreo doi m-au urmat, ceilalţi stăteau şi rîdeau, şi ne fotografiau. Şi astăzi mai păstrez pozele acelea, în care gol pînă la brîu, lîngă butucii încărcaţi de zăpadă, mă frecam pe tot corpul şi mă spălam cu materia rece şi pură. Am intrat apoi în casă, unde focul încălzise pînă şi podeaua, m-am îmbrăcat şi am mai tras cîteva pahare din medicamentul numit ţuică fiartă.

Ziua a trecut repede în febra pregătirilor pentru prima noapte de revelion. Am unit mesele şi le-am încărcat cu toate bunătăţile. Mîncare era din belşug, fetele pregătiseră pentru început gustările, urmînd ca după miezul nopţii să sosească cu cotlele de porc şi vită, hălci mari de carne, asortate cu cartofi şi însoţite de murături după care să te lingi pe degete. Dimineaţa primeam şi ciorba acră de perişoare, ca să ne dregem şi să putem dormi liniştiţi. Băutura curgea în valuri, ca şi muzica pe care mai dansam, o mai ascultam, neobosiţi. Înainte de miezul nopţii cu cîteva minute, am ieşit şi am pregătit artificiile. Erau unele care trebuiau împlîntate adînc în zăpadă, rachete, vîrtejuri, un întreg arsenal, plus steluţele care se ţin în mînă şi se aruncă apoi în sus înainte să se stingă. Şampania era şi ea pregătită; am ieşit cu toţii, am cîntat şi am numărat ultimele secunde ale vechiului an, am aprins artificiile, am bubuit sticlele de şampanie, ne-am sărutat cu toţii veseli. Una dintre rachete zburase sus de tot, apoi se spărsese într-un curcubeu de culori, şi ne bucuram de alegerea făcută. Un zgomot puternic urmă apoi după explozia rachetei în aer. Ne-am uitat o clipă în jur, temători că am declanşat vreo avalanşă. Ştiam că nu e încă vremea lor, dar la munte orice este posibil. Nu se mai auzea nimic. Era totul în ordine. Am continuat să cîntăm, să ne pupăm, şi să aruncăm în sus ultimele artificii rămase. Am făcut o mulţime de poze, amintiri pentru tot restul vieţii.

Apoi am vrut să merg la baie, dar mi-am zis că dacă tot sînt în mijlocul naturii, mai bine merg în spatele casei, unde cîţiva copaci împietriţi mă aşteptaseră de atîta vreme să-mi ureze cele bune şi un an nou fericit. M-am îndreptat într-acolo, şi am zărit în întunericul des o pată şi mai întunecată. O clipă m-am gîndit să mă întorc să iau lanterna, dar mi-am spus că n-are rost să mai pierd timpul. Curiozitatea mă împingea şi am înaintat. Ajuns acolo am realizat că zgomotul declanşat de racheta de artificii, era de fapt prăbuşirea unui bulgăre de zăpadă imens, care astupase intrarea aceasta. Luna îşi făcea loc printre nori, şi lumina acum sporită de zăpada sclipitoarea, ce scîrţîia sub tălpi. Am privit atent intrarea şi am înaintat. După cîţiva paşi am dat de un perete, luminat ca ziua de lumina lunii. În stînga şi în dreapta se deschideau două coridoare. Am mers puţin, poate nici un minut pe cel din dreapta, apoi m-am gîndit că e mai bine să mă întorc şi să-i chem şi pe ceilalţi, să le spun că povestea e adevărată şi că găsisem labirintul.

De fapt, asta a fost toată problema.

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

5 thoughts on “Mărturia

    1. Da, după ce postez pe rind toate prozele o să pun și pdf-ul complet, pt cei care vor. Iar cei care nu le vor pe toate, pot citi din cele individual postate. Cam așa mă gindesc să fac.

      Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: