Mahmureala

Mă trezesc cu un gust mahmur; capul mi-e greu şi după nu mai ştiu cîtă vreme, din liceu, n-am mai avut un astfel de lapsus; “mi s-a tăiat filmul”, cum se spune, aseară, cu o mică urmă de ruşine trebuie s-o mărturisesc, pentru că nu-mi mai amintesc decît prima parte a serii. Sau poate ar trebui să mă bucure, înseamnă că încă mai sînt tînăr?

Invitaţii au început să sosească pe la şapte. Eu deja gustasem două pahare de ţuică, primul ca să văd cum e, celălalt ca să mă asigur că e atît de bună. A fost greu să conving lumea că trebuie să-i ţinem lui Mihai această petrecere surpriză; de fapt doream să fie, în secret, petrecerea mea, ultima de burlac. Am convins-o cu greu pe Clara să nu vină, că nu este o petrecere adevărată, cu muzică şi dans, ci mai degrabă o întîlnire numai, a bărbaţilor, unde se va bea mult, se vor fuma trabuce şi pipe multe, se va discuta filosofie şi literatură: într-un cuvînt, pe lîngă faptul că va fi singura femeie, se va plictisi la început şi supăra pînă la sfîrşit. Aşa că, să aleagă ea. Nu era totuşi convinsă, aşa că a trebuit să plusez: nu mai e mult pînă la petrecerea noastră de logodnă, unde tu vei fi atracţia numărul unu! Unde va veni nu numai familia ta formată numai din femei, ci mai ales Mihaela. Bine, bine, dar dacă aflu că au fost femei, sau că aţi adus stripere ca în filmele cu baluri… Ei, femei, doar ţi-am spus. Stai liniştită.

Acum era aproape şapte şi eram doar eu cu Mihai. Eu, organizatorul principal, îl atenţionam, o să-ţi fie greu, bătrîne, să duci pînă la capăt crucea asta. El clătina din cap, nici acum nu ştiu dacă a aprobare sau dez, cert e că-i plăcea şi lui ţuica din recolta de acum doi ani, din ’90, anul tuturor începuturilor pentru noi. Nu numai primul an de libertate, dar pentru noi, mai ales, anul cînd terminam facultatea şi începeam să trăim ancoraţi în prezent, pe propriile noastre picioare şi forţe. La şapte fix a intrat, punctual pînă la obsesie, Ghiţă, urmat imediat de Stancu şi Marin. Sala pe care o închiriasem putea găzdui în ea cincizeci de oameni, fără să fie înghesuială, dar pentru că noi urma să fim mai puţini şi petrecerea noastră era mai degrabă un simpozion, am aşezat mai multe fotolii şi canapele în jurul unor mese pline cu sticle. O muzică se făcea auzită, totuşi, dar era Bach, deocamdată. Nu doream să fim altfel decît ceilalţi, dar nici asemenea lor. Dacă ar fi intrat Cristian, don juanul facultăţii, cred că ar fi rîs de noi luni întregi. El nu concepea o întîlnire fără femei, multe femei, frumoase, dornice, cuceribile, fireşte, de el. De aceea nu era invitat; prea multa lui frivolitate ne putea strica planurile. Imediat au sosit şi ceilalţi patru, Ioan, zis şi Nelu şi Johnny, Dorin, Dan şi Carol. Eram aşadar toţi nouă. Petrecerea putea începe.

Începutul mi-l amintesc foarte clar, îmi zic în timp ce mă spăl pe faţă cu apă rece. Uf, dar cît eşti de greu în dimineaţa asta, îi transmit în minte. Pun apă în ibric, după ce îl spăl bine, zaţul rămas de ieri dimineaţă s-a întărit ca naiba; o cafea tare, fără zahăr poate fi salvarea. E bine că nu mi-e rău, nu mi-a mai fost de cînd aveam doisprezece ani şi am mîncat vişinele după ce ai mei au pus vişinata din damigeană în sticle. Atît de rău că pînă în facultate n-am mai pus limba pe alcool, şi oricum, nici atunci şi niciodată pe cele spirtoase dulci. Prefer o ţuică, bere sau vin, dar nu lichioruri şi altele asemenea.

Să ne aşezăm, le-am spus băieţilor. Le-am prezentat barul, fiecare se serveşte cînd vrea, cît vrea! Aşa am făcut cu toţii. Am povestit pînă spre dimineaţă de toate cele, despre timp, la Aristotel, în aporiile lui Zenon, în teoriile lui Einstein, despre spaţiu, bi tri sau cvadridimensional. Fiecare avea o părere proprie, pe care ceilalţi încercau să o treacă prin încercări grele. Dacă rezista, o puneam pe hîrtie. Mai mult, şi pe laptopul pe care-l primise de curînd Mihai, de care era atît de mîndru; îl invidiez. Gustul ăsta îmi stăruie în gură, deşi amăreala cafelei ar trebui să-l înlocuiască. Este un gust nedefinibil, nu-mi amintesc să-l mai fi avut vreodată, indiferent de ce se petrecuse noaptea dinainte, băută sau dragoste.

De aceea îmi plac atît de mult avangardele din artă, completa Dorin o idee. Dacă vă mai amintiţi, chiar mi-am scris lucrarea de masterat pe această temă. Îmi este puţin ciudă că din cauza mahmurelii nu-mi mai aduc aminte exact teoria sa, era ceva despre postmodernism şi avangardele, mai ales cele din pictură, ca precursoare ale sale. Dar mai vorbise şi despre matematici. În artă, primul pas mare a fost făcut prin renunţarea la perspectivă. Tridimensionalitatea este o iluzie, aşadar trebuie să renunţăm la ea. Pentru că nu putem desena cvadridimensional, o să desenăm bi, trebuie să-şi fi spus marii pictori ai sfîrşitul de secol nouăsprezece, început de douăzeci. Apoi, matematic vorbind, descrierea lumilor cu mai multe dimensiuni este simplă: dacă considerăm o mărime a expresia lungimii unei drepte, a2  reprezintă suprafaţa unui pătrat bidimensional, a3  volumul unui cub tridimensional, atunci a4 (sau a la orice altă putere mai mare decît 3), ce reprezintă? Matematic, a4 reprezintă un obiect cvadridimensional numit hipercub. Din acest punct de vedere, matematic – atît algebric, cît şi geometric – orice lume cu n dimensiuni este perfect coerentă.

Găsesc cana printre vasele din chiuvetă, murdare, uscate, pline de praf; e de un albastru închis. Albastru-cobalt, cred că i se spune. Este cana mea preferată, însă mi-e teamă să nu se lărgească crăpătura asta începută pe la mijloc. Deocamdată nu a ajuns pînă în partea cealaltă, dar dacă îmi scapă vreodată, sau se va ciocni cu alte vase, cît stă în chiuvetă aşteptînd să fie spălată, cu siguranţă se va rupe în două. Atunci voi fi trist. Torn cafeaua. Beau, de fapt sorb încet, să nu mă ard. Ce bine este!

Părerea mea, am spus atunci, este că este complet greşit să ne închipuim că lumea noastră este tridimensională, sînt de acord, dar mai mult, că spaţiul este independent de timp. Fireşte, matematic, este posibil. Dar matematica este teorie pură. E ca muzica. Ambele pot exista absolut independent de spaţiu, oricîte dimensiuni ar avea el. Dar lumea noastră, cea reală, dacă pot spune aşa, este necesar să fie considerată cu patru dimensiuni. A patra este timpul. Ba cu două atunci, a completat Ghiţă. Spaţiul şi timpul, atît. Nu lungime, lăţime şi înălţime, sau profunzime, cum vreţi, plus timp, care la rîndul lui este trecut, prezent, viitor, şi iată că am avea deja şase dimensiuni. De fapt, confuzia este dată de termeni, a adăugat Mihai. Dimensiune nu este termenul bun, pentru că ne trimite automat la ceva spaţial. Caracteristici, ar trebui, sau mai bine, aspecte. Lumea noastră este formată din două aspecte, spaţiul şi timpul, fiecare cu unităţile ei de măsură, cu subdiviziunile sale, etc. Atunci, spune Dorin, cred că putem vorbi de fapt de un singur aspect al lumii, o singură caracteristică, sau, ca să păstrăm convenţiile, o singură dimensiune.

Îmi amintesc ca prin ceaţă cum s-au încins discuţiile. Care, întrebăm noi ceilalţi? Spaţiotimpul! Pur şi simplu. Este o eroare să credem că pot exista unul fără celălalt, de fapt nu putem vorbi de unul fără celălalt, mai mult nu putem vorbi ca şi cînd ar fi doi, ci unul singur. Este chiar lumea noastră, în care trăim. Numai mintea omului a putut despărţi, teoretic, în două, ceea ce este, practic, de nedespărţit. Cel mai corect ar fi să găsim un alt termen, aşa cum pentru atmosferă, cu tot ce e alcătuită, spunem aer. Este un tot, pe care-l simţim ca atare. Nu ne interesează că este format din oxigen, bioxid de carbon, etc. Am putea trăi o viaţă întreagă cu aer, fără să ştim din ce este format. La fel este şi cu spaţiotimpul. Este un întreg; trăim în el, murim în el. Ce e după aceea, nu ştie nimeni. Dar totuşi, spune Stancu, şi el la fel de ameţit ca şi noi, de băutură şi de teoria lui Dorin, putem vedea clar spaţiul, pe cînd aerul nu. Uite, masa aceasta este o masă, ocupă un volum în spaţiu… Aşa este, spune Dorin, profitînd de cîteva clipe de ezitare ale lui Stancu. Dar problema ne este dată tocmai de înşelătorul văz. Un orb probabil că ar “privi”, în ghilimele fie spus, altfel problema. Simţurile noastre ne înşeală, şi dacă vreodată am ajunge pînă acolo încît să ne dispersăm de ele, sînt sigur că am putea călători în dimensiunea asta unică, după bunul nostru plac. Poate dacă se va inventa şi o maşinărie pe măsură, a adăugat, puţin ironic, Marin.

Mă privesc în oglindă. Cînd s-o fi pus atîta praf pe ea? Cum şi cînd am ajuns acasă, ar trebui să fie de fapt întrebarea. De la acest punct al discuţiei nu-mi mai amintesc decît fumul tot mai gros, vocile tot mai greoaie, pleoapele tot mai împleticite. Probabil m-au adus ei, careva, nu s-or fi îmbătat toţi ca porcul, egal ca mine. Şterg oglinda de praf. Da, e bine, barba încă nu mi-a crescut. Cît o fi ceasul, zece. Dar, de fapt, uite că stă, i s-o fi terminat bateria. Dacă avea ceas mecanic, uitam cu siguranţă să-l trag aseară. Iată că nici cel electronic nu e mai bun, te lasă cînd nu te aştepţi. Ar trebui să fie şi ele prevăzute, ca telefoanele mobile, cu avertismente de genul bip! atenţie, baterie slabă! În fine, o să merg să cumpăr una astăzi. Să aflu totuşi cît e ora. Formez un număr de telefon, la semnalul următor va fi ora, nouă, patruzeci de minute, treizeci de secunde, bip. E devreme, dacă mă gîndesc că sigur era spre dimineaţă cînd am dormit. Totuşi, nu mi-e somn. Ar trebui să o sun pe Clara. Alo, familia Dobrescu? Nu. Mă scuzaţi. Mai formez o dată numărul. Se întîmplă. Alo? Aceeaşi voce puţin răguşită. Nu vă supăraţi, caut familia Dobrescu, are numărul 19 06 90. Dvs. ce număr aveţi? Îmi pare rău, acesta este numărul nostru, şi nu sîntem familia Dobrescu. Închid. Totuşi, numărul acesta l-am format de mii de ori, nu se poate să-l greşesc. Verific, totuşi, ca şi cînd ar mai fi nevoie, în agendă. 19 06 90! Nu vă supăraţi, sînt tot eu. Sînt foarte nelămurit. Am verificat şi în agendă, şi în cartea de telefon. Corespunde… De cînd aveţi acest număr?… De vreo unsprezece ani, de cînd ne-am mutat. Acum mă scuzaţi, am treabă. La revedere.

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Mahmureala

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: