Amicul meu

Amicul meu, GN, filosof al culturii şi hermeneut al religiilor, etnolog şi folclorist, cunoscut mai mult specialiştilor – şi între aceştia, mai mult celor străini – decît publicului larg, îmi spunea zilele trecute: Dorine, de ce nu laşi tu poezia şi proza deoparte, şi nu te apuci de treburi serioase, de filosofie, de exemplu. Am fost colegi de facultate, la Cluj, dar după Masteratul de Filosofia Umanului drumurile noastre creatoare s-au despărţit: el a continuat cu doctoratul în filosofia religiilor la Sorbona şi Chicago, eu am continuat să scriu literatură, pe care GN o accepta şi o îndrăgea, dar o considera minoră. Cu talentul tău, îmi zicea, ai putea ajunge departe. Îi zîmbeam, şi-l lăsam să-şi spună părerea. Mie literatura – sau cel puţin o parte a ei – nu mi se pare atît de neimportantă, îi spuneam. Plus că, dacă eşti bun, poţi ajunge departe şi cu ea, orice va fi însemnînd “departele” acesta. Mă lăsa şi el să cred ce vreau, dar clătina uşor din cap, neîncrezător. Nu zic că nu poţi deveni celebru, îmi spunea, poţi lua chiar premiul Nobel… eu mă refer la înţelegerea… Eu cred că poţi înţelege mai multe prin literatură, îi spuneam. Ai un acces mai direct, dacă pot spune aşa, la inconştientul tău şi la cel colectiv, la mistere cu care tu încă te lupţi. Bineînţeles că revelaţiile pot apărea voalate, ocultate, dar este posibil şi chiar se întîmplă. Să ne amintim numai de proza fantastică a lui Eliade. Cîte din teoriile sale ştiinţifice nu s-au dezvăluit clar în acele texte? La Eliade e altceva, îmi spunea. La el totul mustea de mistere, de mituri şi de simboluri. Dar nu proza l-a făcut pe el cunoscut, respectat şi citat în întreaga lume. Probabil că nu, i-am spus, dar în faţa eternului, o viaţă celebră este cît o secundă trecătoare.

Îmi plăceau discuţiile pe care le purtam cu prietenul GN. Întotdeauna polemice, creatoare de noi idei, vii. Din păcate, ele erau tot mai rare, pe măsură ce GN devenea tot mai cunoscut în lumea specialiştilor. Era mereu invitat la congrese şi simpozioane în toată lumea, ţinea conferinţe şi cursuri la diverse universităţi, din ce în ce mai rar în România, astfel că o întîlnire cu el era un prilej de sărbătoare, un fel de 29 februarie calendaristic, sau mai exact, un fenomen rar, cum ar fi o eclipsă totală de soare. Pentru că dacă eclipsa a fost posibil să fie văzută în România în 2000, pentru a o vedea în 2001 trebuie mers pînă în Africa de Sud; la fel putea fi şi GN întîlnit: astăzi la Sorbona, mîine la Chicago, şi de-abia poîmîine la Cluj (fireşte, “astăzi”, “mîine” şi “poîmîine” înţelese simbolic).

Atunci am primit un telefon. Era trecut de miezul nopţii şi prima dată am crezut că e un înger apocaliptic, sau o alarmă antiaeriană, dar mi-am revenit şi am ridicat telefonul. Era GN, foarte agitat. Mă suna de la Princeton, uitînd că ziua lui înseamnă noapte pentru mine. Plec mîine spre ţară. Ajung la Cluj probabil prin douăzecişinouă, vrei să ne întîlnim? Sigur că vreau, întotdeauna am vrut, nu înţelegeam ce întrebare stupidă mai era şi asta. Trebuie neapărat să ne vedem, mi-a mai spus, este damn important. Bine că n-ai zis un f-word, i-am mai spus, înainte să pic înapoi în pat. Am dormit liniştit, pînă pe la vreo nouă. Întotdeauna mi-am spus că meseria de scriitor, cel puţin în România, pe lîngă partea proastă că eşti muritor de foame, are şi partea ei bună: poţi să-ţi faci programul cum doreşti. Mie, de exemplu, îmi place să stau noaptea pînă tîrziu, mult după miezul nopţii, apoi să dorm pînă la 8.30-9.00. Întotdeauna somnul de dimineaţă mi s-a părut cel mai dulce, dar am cunoscut oameni care-l preferă pe cel de seară, culcîndu-se înainte de 10.00-11.00 seara, şi trezindu-se la 5.00-6.00 dimineaţa. Fiecare cum vrea şi cum poate.

Am intrat într-un fel de joc periculos, dar dacă ar fi numai joc, mi-a spus. Ne-am întîlnit de-abia la cîteva zile după sosirea sa, neputîndu-ne sincroniza timpul liber. Într-un sfîrşit, am apucat să mergem dimineaţa să bem o cafea împreună, la cafeneaua noastră preferată. Era agitat cum nu-l mai văzusem. Linişteşte-te, i-am spus. Trage-ţi sufletul să povesteşte-mi. Am intrat în jocul ăsta periculos…, repeta. Îţi aminteşti cînd am fost în State? De fiecare dată, i-am răspuns pe o voce care se dorea relaxantă, însă el a luat-o greşit ironică. Spune-mi că nu eşti de-al lor, mi-a spus repede. Spune-mi! De-al lor?!, l-am privit nedumerit. Ce tot spui, omule? Ce ţi-au făcut? Ce e cu tine? Revino-ţi, că începi să mă sperii. Tu eşti singurul în care am încredere, mi-a spus după ce m-a cercetat cu privirea cîteva secunde. Iartă-mă, ştiu că nu eşti de-al lor, dar trebuia să fiu sigur. Sînt urmărit, mi-a şoptit apoi. Nu mai sînt în siguranţă nicăieri… Cine te urmăreşte? l-am întrebat, deja suficient de îngrijorat. Ştiam că este un cerebral, mult mai raţional decît mine încă din timpul facultăţii, cînd el lua în rîs orice examen la care mie mi se înmuiau picioarele. Nu era omul care să se sperie uşor; iar de data asta era aproape îngrozit, într-o stare în care nu-l mai văzusem. Sînt peste tot, mi-a răspuns. Acum mi-e imposibil să mai scap de ei… Ho, ho, l-am oprit. Am văzut şi eu filme ca “Teoria conspiraţiei”. Au fost interesante, dar sînt totuşi numai nişte filme. Nu înţelegi, mi-a spus, nu este vorba de aşa ceva. E cu totul altceva. Încearcă atunci să-mi explici, i-am spus. Nu ştiu dacă pot face asta fără să te implic şi pe tine, mi-a răspuns. Nu ştiu dacă am dreptul acesta… Încearcă, totuşi! Îţi dau eu voie! Pe răspunderea mea.

Pînă la urmă l-am convins să-mi spună. A hotărît că o să-mi povestească, iar eu va trebui să iau totul exact ca o poveste, ca pe-o ficţiune. Astfel nu te va implica, mi-a spus, făcîndu-mă să promit că rolul meu se va opri la cel de ascultător. Nu i-am promis chiar asta, dar l-am liniştit spunîndu-i că nu o să mă implic şi că nu o să întreprind nimic ce m-ar putea pune în pericol. Îmi iubesc prea mult familia, i-am spus. Aşa s-a lăsat convins. Ne-am închis apoi în apartamentul său, în laboratorul său. Era un apartament de patru camere, în care nu locuia, ci doar studia. Toţi pereţii, mai puţin cei din baie, erau acoperiţi cu rafturi grele de cărţi, iar în unele camere acestea începuseră să cucerească şi podeaua. Cînd eşti cunoscut, îmi spunea odată, mai demult, ai un avantaj: nu mai trebuie să-ţi cumperi cărţi; le primeşti. În camera mare, biroul său imens era de asemenea acoperit de cărţi, fişe şi hîrtii, într-o dezordine creatoare. Bucătăria fusese desfiinţată şi transformată şi ea în bibliotecă. Cafeaua GN şi-o făcea într-un filtru electric, care era de altfel şi singurul obiect casnic. Îi cunoşteam puţin “buncărul” cum îi plăcea să-şi numească apartamentul, “şantierul” cum îl numeam eu. Nu oricine intra acolo, şi asta se întîmpla foarte rar, pentru că lui GN nu-i plăcea să fie deranjat cînd lucra. De aceea desfiinţase şi soneria şi telefonul, iar la bătăile în uşă nu răspundea niciodată. Nici nu cred că le auzise vreodată…

O să încep cu ceea ce cred eu că este începutul. Te voi ruga să mă asculţi ca şi cînd ai citi o poveste, sau ai vedea un film, fără să te implici, deci fără să mă întrerupi. Îţi aminteşti de studiul meu, şi de conferinţa pe care am ţinut-o la Roma anul trecut?, a început să povestească. Despre tradiţie şi progres în cadrul bisericii? Îmi amintesc puţin, i-am spus. Nu ţi-am citit studiul, iar despre conferinţă… Ei bine, nu m-a lăsat să continui, am vorbit despre un deschizător de drumuri, Lamennais, care a trăit de pe la 1780 pînă la jumătatea secolului al XIX-lea. Acesta a fost un preot genial, sfîşiat de două doruri: tradiţia din cadrul Bisericii Catolice, şi fascinaţia modernităţii de după Revoluţia Franceză. N-o să te plictisesc acum cu amănuntele aşa că trec la celălalt personaj central al studiului meu, binecunoscutul Luigi Sturzo, “teoreticianul cel mai important al mişcării politice catolice”, cum îl numea colegul şi prietenul meu Gianpaolo·. Ce n-am spus la conferinţă, a fost concluzia la care am ajuns şi anume că Sturzo nu este altcineva decît reîncarnarea lui Lamennais, reîncarnare dictată în primul rînd de nevoia de a duce la bun sfîrşit ceea ce începuse. Concluzia aceasta, trebuie să înţelegi, nu am spus-o şi nu am scris-o niciunde, pentru că nu era demnă de un om de ştiinţă, ci ţine mai mult de joaca parapsihologilor. Dar am gîndit-o. Şi nu aş fi luat-o în seamă, dacă la conferinţă un domn care nu şi-a spus numele, m-a întrebat de ce cred că Sturzo este reîncarnarea lui Lamennais. Acolo, pe scenă, în mijlocul a zeci de colegi din întreaga lume, plus public şi presă, m-am bîlbîit pentru prima oară în viaţa mea; apoi am negat că aş fi ajuns la o asemenea concluzie. La urma urmei, nu exista nici o dovadă. Nimeni, din fericire, nu a luat în seamă incidentul, dar în schimb eu am fost foarte intrigat. Am încercat apoi, la cocktail, să dau de necunoscutul spectator, dar nu era de găsit. Apoi am uitat şi eu incidentul, pînă acum două luni, cînd am fost invitat la un talk-show la CNN. Atunci, cînd am ajuns la telefoanele telespectatorilor, a sunat un alt individ – altul, după voce – care m-a întrebat acelaşi lucru. Am declarat atunci public, că mai public decît la CNN nu se poate, că este o eroare, eu nu am afirmat niciodată acest lucru. Atunci s-a ajuns la veşnica discuţie despre reîncarnare şi la ce cred eu despre ea. Am încercat să evit subiectul acesta delicat, descriind o sumedenie de credinţe deosebite ale unor triburi sau popoare. Realizatorul a observat stînjeneala mea şi a trecut la un alt subiect. Aşa am scăpat şi de data asta. Te întrebi probabil de ce evit să-mi spun propria părere despre reîncarnare. De fapt nu evit subiectul decît public, şi asta pentru că pur şi simplu nu am ajuns încă la o concluzie în această privinţă. Îmi este oarecum ruşine să discut de un subiect pe care încă nu-l stăpînesc… Dar să trec mai departe. Cînd eram la Princeton, săptămîna trecută, am primit un telefon. Cel mai straniu telefon vreodată! În primul rînd, numărul acela, din camera mea, nu era făcut public, ci doar cel al catedrei de Istoria Religiilor, unde primeam felicitări sau purtam discuţii de fiecare dată cînd mergeam acolo. În al doilea rînd, nimeni nu ştia la ce lucram în acel moment, pentru că de-abia începusem un text despre tripla lepădare a lui Petru şi cîntatul cocoşului. La telefon, o voce de femeie care suna familiar, pentru că mi-a vorbit în română. Şi bineînţeles, m-a întrebat acelaşi lucru. Am întrebat şi eu cine este, dar femeia mi-a spus: “Chiar crezi că Sturzo este reîncarnarea lui Lamennais? Haide, mie poţi să-mi spui, acum nu ne aude nimeni!” Am negat încă o dată, apoi am întrebat din nou cine este. Persoana însă a închis… Atunci, dragul meu Dorin, în acel moment a cîntat un cocoş. În inima campusului universitar, unde în afară de veveriţe nu am văzut vreun animal, şi în afară de păsări cîntătoare sălbatice – vreo altă pasăre! Atunci am realizat…

L-am lăsat cîteva secunde, respectîndu-mi promisiunea de a nu-l întrerupe, dar nu a mai spus nimic multă vreme. M-a privit apoi şi mi-a zis că e timpul să plec. Am încercat să protestez, însă foarte puţin, căci hotărîrea de pe faţa sa m-a convins. Şi poate mai mult m-a determinat faptul că teama îi dispăruse cu totul din priviri. Puteam observa clar în privirea lui că a înţeles sensul acelor întîmplări stranii. Aşa că am plecat.

Din acel moment nu l-am mai întîlnit niciodată pe GN. Nici eu, nici altcineva. Nimeni nu l-a mai văzut de-atunci, de parcă s-ar fi evaporat. Nimeni nu ştie unde a dispărut. Eu însă, da. Şi, din păcate, nu vă pot spune.

Am promis.


· Este vorba de cunoscutul eseist şi istoric al culturii, Gianpaolo Romanato, profesor la Universitatea din Padova (nota autorului)

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Amicul meu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: