Ușa

Grăbeşte-te, îmi striga mama, tata e deja la maşină. Să nu-l lăsăm să aştepte… Ştiu că nu-i place, completez eu, sărind cîte două trepte deodată, rîzînd. Eram fericit, plecam la bunicul, la ţară. Eram sătul de şcoală, de-abia aşteptasem vacanţa. Vacanţa! Cea mare, o vară întreagă de libertate. De cînd mă ştiu îmi petrec vacanţele la bunicul. Pe bunica n-am mai prins-o în viaţă, însă în fiecare vară, seara, după ce facem focul în fundul curţii, în timp ce prăjim slănina, îl pun pe bunicul să mi-o descrie, să-mi povestească. Cum era bunica, bunicule? îl întreb. Faţa i se luminează, şi pot citi în ridurile-i cum dragostea lui pentru ea a rămas aceeaşi. Cea mai frumoastă fată din sat, ba ce zic, din toate satele din jur! Pune-ţi centura de siguranţă, îmi spune mama, înainte ca tata să accelereze. O ascult. Pornim. Fac cu mîna casei noastre, n-o să-mi fie dor de ea decît după o vreme, apoi o să-mi treacă imediat, am şi la ţară prietenii cu care mă joc în vacanţe, aşa cum aici îi am aici pe cei de şcoală. Aici am computerul şi jocurile pe care ni le împărţim şi le împărtăşim, acolo am pădurea şi dealurile, aici am balansoarul din curte şi cazemata din copac, acolo am zeci de cuiburi de păsări, pe care o să le explorez, fără să le ating însă, într-un an era să mă iau la bătaie cu unul cine ştie de unde venit care stricase un cuib, l-am alungat cu toţii, noi ne ziceam “apărătorii naturii”, ne plăcea să ne închipuim mai mult decît simpli iubitori ai ei, eram păzitorii, şi dacă trebuia, cînd cineva scăpa de paza noastră, justiţiarii.

Maşina muşca din asfalt, şi tata zicea că trebuie să ne bucurăm cît mai este şosea, imediat ce o să intrăm pe drumul de ţară, care ţine mai bine de doisprezece kilometri, s-a terminat cu domnia. Praful se ridică la un metru, poate şi doi, în spatele maşinii, nu poţi deschide geamurile, nu poţi merge nici prea repede, pentru că sînt nişte gropi imense, bine că nu plouă, atunci e şi mai rău, noroiul e cît casa, doamne-fereşte să rămîi în vreo baltă, cînd o să se asfalteze şi drumul ăsta, întreabă ca în fiecare an tata, fără să aştepte vreun răspuns. Ştia şi el că nu există nici unul.

Nu era chiar aproape de noi satul bunicului, de aceea ne opream pe drum, la un popas turistic, o cabană dintr-o pădure de brazi ce se înălţau de o parte şi cealaltă a şoselei vreme de cîţiva kilometri. Aici eu primeam un suc, mama un ceai, iar tata o cafea. De fiecare dată era la fel, şi mie asta îmi plăcea. Ştiam că toate sînt la locul lor, într-o ordine firească. Şi mai ştiam că aşa o să-l găsim şi pe bunicul, cum îl lăsasem, la fel de vesel, cu lacrimi în ochi, acum la sosire de bucurie că ne vede din nou şi că o să rămîn iarăşi cu el aproape trei luni, la plecare de tristeţe, cel mai greu îi e la plecarea după vacanţa de primăvară, urmînd perioada cea mai lungă în care stă singur, nu-şi arată însă niciodată tristeţea, deşi noi o ştim, o simţim, în schimb bucuria, da, cu tot sufletul. După ce ne mai mişcăm puţin printre brazi, pornim mai departe, veseli şi dezmorţiţi. Nu mai este aşa mult, dar ţinînd cont că ultima porţiune este pe drumul acela extrem de rău, ca timp facem tot atît ca pînă aici. În total să tot fie vreo trei ore, dacă totul decurge normal. Şi n-are de ce să nu.

Ajungem pe la trei, numai bine să ne aşezăm la masă. Bunicul ne aşteaptă în faţa porţii, pe băncuţă. Imediat ce vede maşina în depărtare, se ridică şi se pregăteşte să ne îmbrăţişeze. Pe mine tata mă lasă să cobor înainte să facă manevrele de întoarcere a maşinii, aşa că am timp suficient să-i sar în braţe. Ehei, dar ce voinic te-ai făcut, îmi spune bunicul. În curînd n-o să te mai pot ridica. Rîd şi nu-l cred: de fiecare dată îmi spune la fel. Iar eu ştiu că bunicul e puternic, e învăţat să ridice buştenii mari pe care-i aduce pentru foc înaintea fiecărei ierni, să muncească din greu la cîmp, să tragă la coasă, să ducă în fiecare zi mîncare şi apă animalelor, şi va putea să mă ridice în braţe pînă cînd voi fi eu destul de mare încît să mă sfiesc de aşa ceva. Ce mai face Lupu, e prima mea întrebare. Şi alerg repede să-mi revăd dulăul, negru fără pată, parcă şi mai mare anul ăsta. Se bucură şi el să mă vadă, dă din coadă şi sare dintr-o parte în alta, se urcă cu labele pe mine, mai să mă doboare, şi mă linge. Lupu, jos, îi strig. Dar el e prea fericit ca să mă asculte. Îl las să-şi facă de cap, chiar dacă abia îi pot susţine greutatea.

Între timp intră în curte şi părinţii cu bunicul, cărînd bagajele. Eu încep apoi să inspectez grajdul şi coteţele. Vacile şi caii sînt în ciurdă, oile cu turma, sînt însă porcii şi găinile, iar eu pot să mă mir şi să-i scuip să nu fie de deochi ce graşi sînt. De aici dau fuga în beciul mare, întunecat şi răcoros, unde încă se mai păstrează merele din toamnă, iar borcanele de murături puse de mama nu fac floare niciodată. Tot mai ţii uşa încuiată, bunicule, îi strig în timp ce merg în fundul beciului, unde o uşă masivă de stejar îmi opreşte trecerea dincolo, stînindu-mi curiozitatea şi imaginaţia. Sigur, e tot încuiată. Bunicul mi-a spus acum cîţiva ani, cînd am fost destul de mare să o descopăr, şi de atunci îmi repetă în fiecare an: o să-ţi dau cheia cînd vei avea optsprezece ani. Dar ce e înăuntru? O să afli atunci, mai ai răbdare. Acum oricum nu vei ştii ce să faci…

Muream de curiozitate să aflu ce se ascunde în spatele uşii, dar oricît am încercat să caut cheia, niciodată nu am găsit-o. Se vede treaba că bunicul încă avea ascunzători pe care eu nu le aflasem. De asemenea, orice încercări de a-l covinge să mă lase să arunc măcar o privire, sau cel puţin să-mi spună ce este, nici o rugăminte, nici un şantaj nu l-au înduplecat. Am ajuns să cred, pe marginea poveştilor pe care le citeam, pe rînd, că ţine închis un balaur, sau cine ştie ce zmeu, apoi că o fi vreun frate de-al lui monstruos, dar mama m-a convins că bunicul nu avea fraţi, sau vreo comoară neasemuită, şi e mai bine ca eu să nu ştiu, cît sînt mic nu pot păstra secretul, deşi îi promiteam că nu o să spun la nimeni!

Îmi trecea repede curiozitatea, căci joaca era mai interesantă, însă în fiecare seară mă întorceam la nedeschisa uşă, dacă nu fizic, măcar cu gîndul, adormeam ţesînd scenarii în care reuşeam să-i trec pragul, găsind cheia sau pur şi simplu aflînd-o descuiată, şi mă minunam de fiecare dată de descoperirea pe care o făceam.

Aşa am ajuns să scriu în clasa a cincea prima mea poveste, care nu mai era o simplă compunere pentru şcoală, inspirată de misterul camerei de dincolo de uşă. Acum mi se pare copilăroasă, fără îndoială că era, dar a fost imediat lăudată de, pe atunci, tovarăşa profesoară de  română, şi publicată în revista şcolii. Din cîte îmi mai aduc aminte, era vorba de un prinţ în căutarea prinţesei care-i era sortită, şi trebuia să treacă prin cele trei probe iniţiatice, toate trei începînd de la o uşă care îl punea în faţa unei noi situaţii. Prinţul le-a trecut fireşte cu bine pe toate şi a reuşit să adune cele trei chei cu care putea descuia uşa camerei în care era închisă prinţesa. Apoi au trăit mulţi ani fericiţi, etc. Îmi amintesc ce mîndru am fost cînd le-am arătat părinţilor mei povestioara în revistă, dar mai ales cînd i-am arătat bunicului numele meu publicat. Am văzut satisfacţia pe feţele lor, dar a bunicului era însoţită de un altfel de zîmbet în colţul gurii, care-i sporea mîndria. A luat revista şi a arătat-o tuturor vecinilor, seara, la terminarea zilei de muncă, după ce animalele se odihneau în grajdul curăţat, cînd stăteam cu toţii de poveşti la poartă, în răcoarea serii.

Pentru oamenii aceia simpli, dintr-o bucată, inimoşi şi harnici, să afle că nepotu’ lu’ Bunicu’ a scris la ziar, deşi era numai de zece-unşpe ani, era lucru mare. Deja în ochii lor eram altcineva, adică eram cineva, un viitor domn de la oraş, tobă de carte, care o să aibă cine ştie ce funcţii mari, adică clar o personalitate. Mie îmi ajungeau însă laudele şi admiraţia lor sinceră, şi nu-mi mai încăpeam în piele de mîndru ce eram. Deja adormeam gîndindu-mă nu la uşa din spatele beciului, ci la o viitoare poveste, mai bună decît prima, şi care să nu semene cu ea. Fără să ştiu de undeva, îmi era totuşi clar şi creadeam cu tărie că originalitatea era cea mai importantă trăsătură a unei scriituri reuşite. Aşa că în următoarea zi i-am spus bunicului că o să stau acasă, să scriu. A dat din cap, cum vrei. Am scris o poveste, dar semăna prea mult cu prima, aşa că am aruncat-o. Ceva se întîmplase. Oricît aş fi încercat, nu-mi mai ieşea. Şi nu mi-a ieşit toată vara, pînă m-am întors acasă. Abia aici, departe fiind de sursa inspiraţiei mele, o aveam în minte cu totul altfel, am reuşit să scriu o altă poveste, cu totul diferită. Şi aceasta a fost apreciată de toată lumea, şi fireşte, publicată în revista şcolii. Tovarăşa profesoară mi-a spus că dacă o să mai scriu şi pe a treia, la fel de bună, o să o trimită unei reviste din capitală, să o publice acolo. Nu pot spune că mi-a fost uşor, însă am scris-o destul de repede. Îmi imaginam un magician, un alchimist, care închis în laboratorul său încerca prin tot felul de combinaţii să obţină aur, fără să ştiu pe atunci că de fapt achimiştii căutau cu totul altceva. Pe cînd se pregătea să-şi golească creuzetul, uşa-i căzu la pămînt dărîmată de un grup de soldaţi ai împăratului, care era un tiran, şi alchimistul nostru este arestat şi acuzat de vrăjitorie. Urmează un proces aranjat, în care nici un argument logic nu era ascultat, şi magicianul va fi condamnat şi ars pe rug.

Profesoara mea a fost atît de încîntată de talentul cu care povesteam, încît a trimis-o imediat la revista Cutezătorii. Din motive acum clare, dar pe atunci de neînţeles, povestea a fost refuzată. Cum să se publice o poveste despre un tiran? Cum cineva să nu aibă parte de un proces drept? Etc. Etc. Toate acestea erau în contradicţie cu textele partidului. Profesoara mea a fost avertizată să fie mai atentă, am aflat asta abia după Revoluţie. Atunci mi-a spus doar că textul nu va fi publicat în Cutezătorii şi nici altundeva. A fost pentru mine o grea lovitură. La vîrsta aceea mintea noastră funcţionează după alte reguli, şi oricît mi-ar fi spus profesoara că nu lipsa de talent ar fi problema, ci sistemul, ce ştiam eu ce e ăla sistem, ce era aceea cenzură? Să scrii în continuare, mi-a spus, însă fără procese nedrepte şi fără tirani, bine. Scrie şi tu ceva frumos, romantic. Însă eu, după ce gustasem din misterios, nu puteam să mă întorc la descrierea ghioceilor care îşi scot căpşorul la lumină… Mai bine nu mai scriu nimic, i-am spus, şi am plecat cu sufletul rănit.

Fireşte că supărarea m-a ţinut o vreme, dar copiii uită repede. Aşa că am continuat să scriu, chiar dacă mai rar. Însă nu le-am mai arătat, iar faptul că tovarăşa profesoară a fost în curînd transferată mi-a uşurat sarcina. Noul profesor de română nu ştia nimic despre toată întîmplarea, sau poate se prefăcea, oricum nu am povestit niciodată despre asta. Anii au trecut, anul ’89 m-a aflat în clasa a unsprezecea, şi aproape nimeni nu-şi mai amintea că debutasem de atîta vreme. Oricum, eu renunţasem de mult la poveşti, acum scriam poezii, pe care le dedicam frumoaselor liceului, care cel puţin le apreciau cu adevărat, şi mă răsplăteau cu cîte un sărut furişat, în nopţile fără lună. De cînd intrasem la liceu nu mai stăteam toată vara la bunicul, dar mergeam în perioada fînului, să-l ajut, sau la adunatul fructelor şi legumelor. Nu se schimbase deloc în toţi aceşti ani, era acelaşi om voinic şi vesel. Nici misterul uşii nu mi-l dezvăluise, chiar dacă am mai făcut cîteva încercări. Anul viitor o să am optsprezece ani, i-am spus, ce mai contează un an? De ce nu poţi să-mi dai cheia acum? Aşa a fost rînduiala, îmi spunea, zîmbind. O lăsam baltă, chiar dacă încă mă intriga, nu mai eram la fel de interesat ori atras. Ştiam că în vara următoare o să aflu tot. Ce putea să fie în cămara aceea? Zmei, zîne sau monştrii, clar nu, poate vreo maşinărie, sau vreo armă de pe vremea războiului, sau puşca lui de vînătoare, asta presupunînd că avea una, da, ar trebui să fiu mare pentru a o putea atinge în siguranţă, dar la urma urmei ce contează, o să aflu în curînd, nu ştiu de ce îmi mai bat capul, nici nu e chiar atît de interesant…

Revoluţia, oricît de contestată ar fi, mi-a adus un cîştig imediat, chiar dacă nu material: acela că am putut să public iarăşi – am debutat din nou, de-adevărat, dacă se poate aşa ceva – de data aceasta fără teamă de cenzura care mi-a stricat acel vis al copilăriei care se prefigura atît de frumos şi se tranforma încet în realitate. La început poezie, care mi-a apărut şi într-un volum, apoi proză scurtă, de asemenea adunată în volum, după un an. Am hotărît imediat că e vremea pentru ceva mai ambiţios, şi am lucrat mai bine de doi la primul meu roman, asupra căruia mi-am concentrat toată atenţia. I l-am dedicat bunicului. E clar de ce:

Cînd am împlinit cei optsprezece ani mult-aşteptaţi, după petrecerea de majorat, în chiar următorul week-end am plecat la ţară. Cu autobuzul. Bunicul mă aştepta cu căruţa la intersecţia de la şosea, cu acelaşi zîmbet înţelept luminîndu-i faţa. Nu trebuia să mă aştepţi, îi spun, găseam eu o ocazie sau dacă nu veneam peste deal. Lasă, să nu mai pierzi vremea. Ştia cît sînt de nerăbdător! Calul mergea la pas, şi cei doisprezece kilometri se scurtau încetul cu încetul. Eu îi povesteam bunicului cum îmi merge, ce am reuşit să public, cum poeziile şi prozele mele au fost apreciate, ce facultate vreau să urmez din toamnă, ce planuri am pentru la vară şi cum l-am inclus şi pe el în ele. O să vin să te ajut, de cîte ori pot, îi spun. Lasă, dragul bunicului, că mă descurc eu. Numa’ cînd poţi… tu ai atîtea pe cap acum…

Ajunşi acasă, descărcăm şi stăm la masă. Bem un pahar de vin roşu. La mulţi ani, îmi urează bunicul. Asemenea, bunicule! Soarele coborîse pe linia ondulată a dealurilor şi se pregătea să dispară. Atunci bunicul mi-a întins o cheie masivă de fier, veche. Am pornit amîndoi spre beci. Am mutat amîndouă damigenele cu ţuică, erau acolo, puse deoparte pentru nunta ta. Ca să nu mă deruteze, aşa-i? Mulţumesc, bunicule! Mai e pînă la nunta aia… Cînd o fii să fie! Eu să ştiu că ai ţuica asigurată. Veche, că-i de o vîrstă cu tine. De atunci am pus-o deoparte. L-am îmbrăţişat, mişcat. În beci le-am găsit aşezate lîngă un perete. Iar uşa, la fel de neclintită, de mare şi de enigmatică, parcă aşteptîndu-mă. Te las! Singur fiind, m-am apropiat, parcă cu emoţie. Am introdus cheia în broască, mi-am făcut curaj şi am răsucit-o. La urma urmei, nu era un pas minor, chiar dacă poate părea aşa. Am urnit cu greu masiva uşă de stejar, şi am intrat dincolo. Era o cameră îngustă, foarte îngustă, întunecoasă, foarte răcoroasă.  Şi aşa cum mă aşteptam, era goală.

Published by dorin

Full time husband and father; full time writer; full time artist (#fineartphotography). And in the free time, I like to travel, to read and to learn new stuff.

One thought on “Ușa

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: