Big Bang, teorie si poezie

(Links are in English)

Cînd Alexander Friedmann a propus la începutul anilor (19)’20 ideea unui universul în expansiune, Einstein s-a opus vehement, pentru că el susținea că universul este static. Apoi, Georges Lemaître (în 1927) a încercat să demonstreze expansiunea pornind tocmai de la teoria relativității a lui Einstein, și a susținut că dacă universul este mai mare acum decît înainte, înseamnă că inițial el a fost extrem de compact, ca un “atom primitiv”. Firește, Einstein – și alți savanți ai vremii – iarăși nu au fost de acord. În fine, Edwin Hubble a fost cel care a adus cele mai multe dovezi teoriei. El a descoperit că există multe alte galaxii, nu doar a noastră, și a calculat că galaxiile se îndepărtează unele de altele, așadar universul chiar se extinde.

Vor mai trece însă cîțiva ani, pînă în 1964, cînd cercetătorii (Arno Penzias şi Robert Wilson) au descoperit radiaţia cosmică de fond, descoperire pentru care au primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1978, și care a pus capăt controversei.

Așadar, au fost necesare multe decenii pentru ca oamenii de știință să poată demonstra ceea ce poetul intuise pe cînd avea în jur de 30 de ani, în 1881 (data publicării), în cîteva versuri (le subliniez pe cele în cauză, dar citez întreg fragmentul):

“Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.”

Mihai Eminescu, Scrisoarea I

Despre Einstein și Eminescu, în episodul viitor 🙂